Povestea celor şase cai

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.. Adunaţi de soartă împreună, din locuri apropiate , în acelaşi timp îndepărtate, şase cai. Fiecare venea de pe drumul lui, cu bune şi rele, fiecare dorea să afle ce este viaţa şi în acelaşi timp, toţi au sperat, că în acel loc vor găsi ceva special. Şi-au găsit locul nespus de repede şi fără să îşi dea seama, au devenit apropiaţi. Nimeni şi nimic nu putea să îi despartă. La început, timizi, abia se priveau, apoi au început să comunice şi uşor, uşor au observat că nu e nevoie să aibă multe lucruri în comun pentru a se simţi acasă. I-a apropiat mult o privire, un zâmbet sau o întrebare care, deşi indiscretă, i-a făcut să se simtă în largul lor. Se pare că lucrurile nu vor fi niciodată aşa cum ne-am aşteptat. Au crezut că un timp petrecut departe de tot ce le este cunoscut îi va face să fie diferiţi şi să se relaxeze, departe de ei gândul să se distreze. Le-au făcut pe toate într-un fel. Câte puţin din toate, după cum ar zice unul dintre căluţi. Fiecare, după nărav, şi-a arătat caracteristica dominantă. Unul mofturos, altul arţăgos, unul lăutar, altul amăsar, unul copilaş, altul nărăvaş..Calităţi aveau fără îndoială şi acestea i-au adus împreună însă defectele i-au unit. I-a unit atât de mult încât nu puteau dormi, mânca sau merge unul fără altul. Erau peste tot împreună şi se jucau, glumeau, râdeau şi visau de parcă aveau tot timpul din lume. Nu se gândeau la ziua de mâine ca la o povară, ci ca la cea mai frumoasă zi care poate urma. Au evitat tot ce însemna ceartă, sentimente negative sau tristeţe. Au găsit echilibrul sentimentelor. Au existat momente în care se simţeau descumpăniţi, în care erau fericiţi dar şi momente în care erau mai maturi ca niciodată. Se gândeau că lumea le aparţine. Nu puteau opri timpul, nu puteau opri râul să curgă sau ploaia să cadă, însă ceea ce au trăit nu le poate lua nimeni căci era un sentiment pe care nimic nu îl poate şterge. E acolo, în inimile lor, în trup, în suflet şi-n simţire pentru totdeauna. Nu puteau simţi cât pentru unul, ci simţirea lor s-a transformat. Au simţit tot ce au simţit şi ceilalţi. De aceea nu au putut să îşi ia rămas bun de parcă nu s-ar mai vedea niciodată, pentru că inima lor nu concepe aşa ceva. Se văd, în fiecare zi, în oglindă, în adierea vântului, în razele soarelui, în râuri şi în fiecare pas. I-a făcut să vadă că viaţa le oferă surprize la tot pasul şi că ea, Viaţa, poate trece pe lângă ei în timp ce fac planuri. Nimic nu a fost plănuit. Au simţit că aşa trebuie să fie. Acolo le era locul. Poate pentru scurt timp, poate că aşa a fost să fie, poate că a fost o coincidenţă sau poate că această călătorie trebuia să le arate că viaţa e mult mai frumoasă decât pare. Cei lipsiţi de speranţă au regăsit-o, cei grăbiţi şi-au regăsit liniştea iar cei ambiţioşi au observat că momentele de acest fel contează mai mult decât cele dorite. Liniştea sufltească s-a instalat şi au visat că lumea nu le mai poate face rău dacă fac gălăgie în fiecare dimineaţă sau noapte, dacă dorm toţi în acelaşi pat sau dacă merg cu maşina îngheşuiţi până amorţesc. Au simţit că timpul s-a oprit în loc şi au trăit atât de intens încât totul li s-a părut.. o Clipă...

Nevinovăţie..

De unde ştim dacă suntem vinovaţi sau nu de ceva? Ştim cu adevărat ce este bine şi ce nu? Când şi unde trebuie să ne întoarcem şi să o luăm de la capat? Ceea ce ştim, este limitat..atât de limitat, încât binele şi răul au o definiţie proprie..Inevitabil, greşim. Dar de unde ştim când greşeala e atât de gravă încât nu poate fi iertată? Nu cred că vreodată vom putea avea o asemenea certitudine. Şi spun asta, pentru că, la fel ca fiecare din noi, am greşit şi eu la rându-mi. Şi nu o dată sau de două ori, ci aşa cum e şi normal, de mai multe ori. Important este că, am încercat să învăţ ceva bun din fiecare pas pe care l-am făcut, bun sau rău. Desigur, unele greşeli se puteau evita dacă gîndeam de două ori şi acţionam numai o dată. Impulsivitatea, tinereţea, visele, ambiţia..oricare îmi poate fi martoră că am avut alte intenţii. Mi-am dorit să fac ceva bun, am sperat că un impuls nu poate să facă rău şi că norocul îmi va surâde. Cu toate că s-au transformat în greşeli, acele acţiuni nu m-au descurajat. Nu m-au descurajat pentru că nu sunt singura care am greşit şi pentru că, a greşi e omenesc. Nu m-au descurajat pentru că acum pot spune că, am experienţă de viaţă. Nu neapărat datorită greşelilor pe care le-am făcut, deşi au rol destul de important în formarea personalităţii. Sunt multe situaţii în care greşim din...naivitate. Suntem nevinovaţi şi totuşi vinovaţi că am fost încrezători, visători şi fără cumpătare. Nevinovaţi..pentru că am crezut că lumea e bună, pentru că am sperat că nu trebuie să ne facem griji în fiecare moment că ceva e prea frumos să fie adevărat..nevinovaţi..pentru că am crezut că aşa ar fi normal să se întâmple..să avem parte de lucruri bune. Optimismul...mulţi spun că are un rol extrem de important în viaţa noastră. Sunt de acord, atât timp cât suntem şi realişti. Altfel, riscăm să fim înşelaţi şi să greşim mereu. Tot noi avem de suferit. Suferinţa e utilă, dar nu şi necesară. Parcă am fi la matematică. Nu, aici, nu e vorba de condiţii suficiente şi necesare în viaţă, dar nu trebuie să uităm niciodată de unde am plecat şi ce ne-am dorit iniţial. Sigur, e admirabil că ne dorim mai mult pe zi ce trece, dar dorinţa noastră poate uneori să ne facă să pierdem tot ce am acumulat până atunci. Trebuie să cântărim bine fiecare pas pe care dorim să îl facem pentru că ne poate schimba viaţa, după cum am mai spus. O singură Clipă.........

O clipă

Mă ridic şi o iau de la capăt. Într-o Clipă. Pentru că pot, pentru că vreau şi pentru că acesta este destinul meu. Sunt sigură că mă număr printre puţinii oameni care sunt predestinaţi să fie fericiţi. Pentru că am simţit ce este Iubirea şi fără să o spun. Dinainte de a şti că o să o găsesc, a ştiut ea că mă va găsi pe mine. Şi m-a găsit. De fapt, a fost lângă mine tot timpul şi a aşteptat momentul pentru a începe să se desăvârşească. Pentru că atunci nu era suficient de matură, pentru că atunci nu ştia ce înseamnă, pentru că atunci a crezut că se înşeală sau doar pentru că i-a fost frică să fie exprimată. Iubirii…să îi fie frică de ceva…nu pare posibil..şi nu este..doar că a aşteptat..a crescut în timp şi s-a asigurat că nimic nu îi mai stă în cale..a transformat copiii în oameni maturi şi le-a dat putere. Putere să lupte pentru ceea ce îşi doresc, răbdare să înţeleagă, înţelepciune pentru ca fiecare clipă din viaţă să nu fie irosită, ci apreciată. Clipa..e aici..e acolo, e pretutindeni şi nicăieri. Clipa.. O vezi, o simţi, o doreşti, o visezi, o alegi, o petreci şi o regreţi. Clipa, pe care Dragostea a aşteptat-o. Clipa magică, fără însemnătate aparent, clipa în care a reuşit să arate lumii că acolo unde Ea nu e, nimic nu e. Clipa în care ochii nu mai pot exprima starea sufletului, clipa trăită de întreaga fiinţă, cu toată pasiunea şi dorinţa. Clipa în care a început totul pentru totdeauna. Clipa în care simţirea a fost liberă să acţioneze şi în care inhibiţiile au dispărut. O clipă a fost îndeajuns să învingă ani întregi. Clipa care a schimbat totul. Clipa care a părut o eternitate doar pentru că a existat. Clipa..clipa care a dat un impuls dorinţei de eliberare a pasiunii.. Ea a oferit curaj să descătuşeze sentimente..să uite de trecut, prezent sau viitor..să acţioneze indiferent de consecinţe..Dacă atât de multe lucruri poate face o Clipă, o întreagă viaţă ne poate oferi trăiri mult mai puternice. Însă Clipa decisivă e doar una aşa că, nu rata Clipa. Ea îţi poate schimba viaţa. Nu lăsa neobservată nici o Clipă căci fiecare are rolul ei, mai mic sau mai mare. Clipa de acum îţi poate îndeplini visele dacă ai răbdare să o înţelegi..

Sentimente ?

Sentimentele ne conduc viaţa deşi de multe ori credem raţiunea o face. Deciziile cele mai grele în viaţă sunt luate la fel, cu inima. Inima..ea ne îndrumă paşii spre viitor şi ne arată calea cea mai bună. Ne arată ceea ce ne dorim cu adevărat în contrast cu opţiunile disponibile, reale. Adevărul este mult mai greu de găsit decât ar crede majoritatea. Inima, ne spune de multe ori că ceea ce facem nu e şi ceea ce simţim, că obligaţiile dor, că fiecare persoană are ceva frumos şi bun. Atât de aproape suntem de adevăr şi totusi îl refuzăm şi alegem calea raţiunii. Ar fi mai uşor dacă am avea timp să ascultăm glasul inimiii. Un glas care poate fi auzit doar dacă sufletul vrea îndeajuns de mult să o facă, dacă are puterea să pătrundă în profunzimea gândurilor. De multe ori ne simţim pierduţi şi inima ne şopteşte că nu e aşa, că avem persoane în jurul nostru care ne iubesc, trebuie doar să le cerem ajutorul. Independenţa..cea pe care o dorim cu toţii e posibilă doar în contextul în care recunoaştem că suntem dependenţi de societatea în care trăim, mai exact de grupurile cărora le aparţinem: familie, prieteni, loc de muncă, şcoală, vecini, cunoştinţe, indiferent de gradul de prietenie pe care îl avem cu persoanele respective. Suntem influenţaţi în fiecare zi de ceea ce ni se întâmplă, de persoanele cu care intrăm în contact şi în fiecare zi învăţăm câte ceva, conştient sau nu Învăţăm că viaţa ne poate lovi unde ne doare mai tare şi în momentul în care suntem mai fericiţi dar în acelaşi timp, aflăm că lucrurile mici fac diferenţa. Un zâmbet, o caldă strângere de mână, o îmbrăţisare, o glumă..ne fac ziua mai frumoasă, viaţa şi chiar ne poate schimba viziunea asupra vieţii. Dacă am aprecia mai mult ceea ce ni se întâmplă. Pentru că, de cele mai multe ori, uităm ceea ce conteaza mai mult pentru noi şi priorităţile se schimbă. Uităm la ce am visat doar pentru că avem deja, uităm că asta ne-am dorit mult timp, trecem peste momentele magice cu gândul ca magia e altceva, mai mult, mai mare, cu trăiri mai intense. Cel mai greu este să ne dăm seama ceea ce vrem căci restul vine de la sine. Era acolo şi nu ne-am dat seama, nu am apreciat şi poate fi prea tarziu.


Trebuie să pierdem un lucru ca să ne dăm seama cât este de valoros?

Cât de bine te cunoşti?

Zilele trecute am avut o discuţie cu o persoană din altă parte a ţării în tren. Şi am constat cu uimire că dezvoltarea personală nu era atât de importantă pentru generaţia de dinainte aşa cum e pentru generaţia mea. Sau cel puţin aşa cred. Sunt încojurată de persoane care doresc să afle cât mai multe despre propria persoană, caracter, temperament, comunicare, NLP şi să îşi îmbunătăţească abilităţile în comunicare. Ce s-a schimbat, nu aş putea spune cu siguranţă, dar cred că acum nu se mai pune atât de mult accent pe materialitate. Sper asta. Nu sunt idealistă şi în sensul asta: banii sunt necesari, dar nu trebuie să facem din asta scopul nostru principal în viaţă. Altfel am uita ce înseamnă cu adevărat să trăim şi am uita să ne bucurăm de evenimentele mici care ne fac fericiţi zi de zi.
Ce facem pentru noi? Cât de mult contează să ştim cum trebuie să reacţionăm sau ar trebui să reacţionăm spontan în orice situaţie? Câtă încredere avem în noi? Şi mai important de atât: ce faci pentru tine în fiecare zi? E o întrebare simplă. Mulţi ar răspune: fiecare lucru pe care îl fac, îl fac pentru mine. Aş spune că nu e aşa. Munca o faci pentru bani..multe lucruri le faci pentru că aşa trebuie..dar câte lucruri îţi plac şi te fac să te simţi împlinit la final? Câte lucruri faci pentru a-ţi îmbunătăţi relaţiile cu ceilalţi? Cum vrei de fapt să fi?
Sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem zi de zi. Şi am aflat( dintr-un articol al lui Andy Szekely) că există 11 întrebări fundamentale cu ajutorul cărora ai putea să afli ce vrei să faci în viaţă. Trăiesc această dilemă acum şi am cerut ajutor aşa că ..l-am primit:
1. Ce iti place sa faci atat de mult, incat ai plati pentru asta?
2. Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face incepand de maine?
3. Daca ai castiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
4. Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, in cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
5. Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
6. Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
7. Cand erai mic ce le raspundeai celor mari la intrebarea: Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?
8. Ce ai face daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
9. Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
10. Daca ai putea acum sa te proiectezi in viitor, in ultima zi a vietii tale si sa iti iei un interviu, care sunt trei intrebari pe care ti le-ai adresa?
11. Care este scopul meu? sau Care este misiunea mea? sau Care este povestea vietii mele?
Ultima întrebare este şi cea mai importantă. Mi s-a spus să nu fiu descumpănită dacă nu voi şti din prima răspunsul. Să mă întreb asta de câte ori este nevoie şi că, atunci când voi răspunde corect voi şti asta..
Sper să vă ajute aceste întrebări. Pe mine mă ajută. Şi nu uitaţi să vă întrebaţi: cât de bine mă cunosc?

Un băiat şi o fată sunt prieteni..

În sfârşit timp liber..sau nu..Oricum vroiam să scriu de mai mult timp despre acest subiect: Prietenia dintre un băiat şi o fată.

Am avut multeeeeee discuţii pe tema asta cu prieteni şi nu numai. Mulţumesc celor care au votat la sondajul de opinie şi care mi-au împărtăşit părerea lor cu privire la acest subiect. Sigur că există prietenie între un băiat şi o fată. Doar Prietenie. Dar să nu uităm de nenumăratele cazuri în care apar sentimente care le depăşesc pe cele de amiciţie. Şi nu îm mod voluntar. Timpul pe care îl petrecem cu cel mai bun prieten este un timp în care încercăm de cele mai multe ori să ne dăm seama cine suntem cu adevărat deoarece acea persoană ne poate înţelege şi sprijini în orice situaţie, este alături de noi la bine şi la rău dar în acest timp ne puem observa cel mai bine cum reacţionăm în cadrul în care ne este oferită cea mai mare siguranţă din lume.

Astfel, momentele respective se pot transforma în adevărate poveşti de Dragoste, din păcate de multe ori, Iubirea aceasta nu se împlineşte din teama de a nu strica acea Prietenie. Ajungem să ne confesăm cele mai ascunse gânduri fără să ştim că cel de lângă noi ar vrea să fie mai mult decât un simplu ascultător şi un simplu umăr pe care să plângem. E greu să iei o asemenea decizie.. A fi sau a nu fi cu prietenul cel mai bun..implicat într-o relaţie de Iubire.. Nu pot să recomand cuiva să încerce sau nu, dar eu am preferat să nu încerc. Cred că atunci când iubeşti, eşti sigur şi ştii ce vrei. Dar mai întâi trebuie să acordăm o şansă relaţiei dacă vrem să nu regretăm ceea ce putea fi o iubire adevărată. E uşor să ne îndrăgostim de cel mai bun prieten pentru că îi cunoaştem şi calităţile şi defectele, ne simţim foarte apropiaţi de el, simţim că nimeni şi nimic nu ar putea vreodată să distrugă o relaţie atât de puternică..în plus, siguranţa şi căldura sufletească după care tânjim este clar îndeplinită..tot ce mai rămâne este atracţia sexuală..foarte importantă, de altfel. Aşa că, de la Prietenie până la Iubire, e doar un mic pas. Un pas, care se face la fel de uşor ca cei pe care ăi facem zi de zi în construirea unei prietenii. Şi mai dureros e cazul în care aceste sentimente nu sunt dezvăluite. E greu să auzi cum El iubeşte o alta şi îti spune cât de mult ar vrea să fie cu ea, cât de multe calităţi are (când tu ştii că nu e aşa), cât de multe ar face pentru ea dacă ar avea o şansă. Tu de ce să nu o ai? Pentru că nu ţi-o acorzi. Cred ca mai important aici e să fie foarte clar că sentimentele de Iubire a unuia dintre ei sunt chiar sentimente care ar putea să fie duse la bun sfârşti şi nu doar o iluzie de moment. Iluzie sau Iubire? Trebuie să cântărim cât avem de pierdut şi cât de căştigat. Până la urmă, cea mai importantă persoană din lume pentru fiecare trebuie să fie..persoana respectivă în sine..Lumea nu se sfârşeşte atunci când încercăm şi eşuăm, ci atunci când renunţăm să mai încercăm.

O zi obişnuită

Cine nu se trezeşte de dimineaţă..are şanse mai mici..cred eu..să zâmbească, să se bucure de soare, să viseze cu ochii deschişi, să se joace, să adoarmă la loc(10 min:)) ), să danseze, să fie FERICIT..
Fericirea e un lucru mărunt?..da si nu..e totul şi nimic..trebuie să o căutam, să speram şi să visăm..Poate că Iubirea nu vine atunci când ne aşteptăm, Poate nu vine niciodată, însă nu trebuie să ne pierdem speranţa şi să trăim în superficialitate..căci aceasta este cea care ne apropie/diferenţează de ceilalti.. trebuie să trăim ca şi cum ar fi ultima clipă în care mai respirăm..în fiecare zi, ne propunem ca a doua zi să spunem ce simtim, să fie mai bine, să facem mai multe..dar în final, lăsăm pe A Doua Zi..timpul trece...noi trecem..multe rămân nespuse sau nefăcute..din cauza că nu am avut chef sau nu am avut curaj..
chiar mă gandeam..de ce atâtea persoane sunt singure?..o explicaţie statistică nu am găsit, însă ştiu că oamenii se tem de eşec şi atunci aleg să nu mai încerce deloc..nu ştim dacă vom primi a doua şansă iar noi alegem să o irosim pe prima..alegem să trăim nu neaparat greşit, ci cât să începem să regretăm ce am facut sau nu am facut..
o privire, un zâmbet, o mângâiere..cred că asta visează orice om în fiecare dimineaţă..un sincer Te iubesc..o îmbrăţişare...unii trăiesc acest vis în fiecare zi..alţii nu au parte de el niciodată sau de prea multe ori, însa în zadar căci sentimentele nu le poti induce...cu inima nu te poti certa...ea oricum va simţi durere/bucurie când va vedea, va simti ca Este aproape..e frumos să iubeşti..e şi mai frumos să suferi din iubire..
trăim în dileme..trăim în speranţă..visăm în fiecare zi că va veni cineva la noi şi ne va oferi ceea ce ne dorim..
şi visăm..şi sperăm..măcar în viaţa viitoare....