Povestea celor şase cai

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.. Adunaţi de soartă împreună, din locuri apropiate , în acelaşi timp îndepărtate, şase cai. Fiecare venea de pe drumul lui, cu bune şi rele, fiecare dorea să afle ce este viaţa şi în acelaşi timp, toţi au sperat, că în acel loc vor găsi ceva special. Şi-au găsit locul nespus de repede şi fără să îşi dea seama, au devenit apropiaţi. Nimeni şi nimic nu putea să îi despartă. La început, timizi, abia se priveau, apoi au început să comunice şi uşor, uşor au observat că nu e nevoie să aibă multe lucruri în comun pentru a se simţi acasă. I-a apropiat mult o privire, un zâmbet sau o întrebare care, deşi indiscretă, i-a făcut să se simtă în largul lor. Se pare că lucrurile nu vor fi niciodată aşa cum ne-am aşteptat. Au crezut că un timp petrecut departe de tot ce le este cunoscut îi va face să fie diferiţi şi să se relaxeze, departe de ei gândul să se distreze. Le-au făcut pe toate într-un fel. Câte puţin din toate, după cum ar zice unul dintre căluţi. Fiecare, după nărav, şi-a arătat caracteristica dominantă. Unul mofturos, altul arţăgos, unul lăutar, altul amăsar, unul copilaş, altul nărăvaş..Calităţi aveau fără îndoială şi acestea i-au adus împreună însă defectele i-au unit. I-a unit atât de mult încât nu puteau dormi, mânca sau merge unul fără altul. Erau peste tot împreună şi se jucau, glumeau, râdeau şi visau de parcă aveau tot timpul din lume. Nu se gândeau la ziua de mâine ca la o povară, ci ca la cea mai frumoasă zi care poate urma. Au evitat tot ce însemna ceartă, sentimente negative sau tristeţe. Au găsit echilibrul sentimentelor. Au existat momente în care se simţeau descumpăniţi, în care erau fericiţi dar şi momente în care erau mai maturi ca niciodată. Se gândeau că lumea le aparţine. Nu puteau opri timpul, nu puteau opri râul să curgă sau ploaia să cadă, însă ceea ce au trăit nu le poate lua nimeni căci era un sentiment pe care nimic nu îl poate şterge. E acolo, în inimile lor, în trup, în suflet şi-n simţire pentru totdeauna. Nu puteau simţi cât pentru unul, ci simţirea lor s-a transformat. Au simţit tot ce au simţit şi ceilalţi. De aceea nu au putut să îşi ia rămas bun de parcă nu s-ar mai vedea niciodată, pentru că inima lor nu concepe aşa ceva. Se văd, în fiecare zi, în oglindă, în adierea vântului, în razele soarelui, în râuri şi în fiecare pas. I-a făcut să vadă că viaţa le oferă surprize la tot pasul şi că ea, Viaţa, poate trece pe lângă ei în timp ce fac planuri. Nimic nu a fost plănuit. Au simţit că aşa trebuie să fie. Acolo le era locul. Poate pentru scurt timp, poate că aşa a fost să fie, poate că a fost o coincidenţă sau poate că această călătorie trebuia să le arate că viaţa e mult mai frumoasă decât pare. Cei lipsiţi de speranţă au regăsit-o, cei grăbiţi şi-au regăsit liniştea iar cei ambiţioşi au observat că momentele de acest fel contează mai mult decât cele dorite. Liniştea sufltească s-a instalat şi au visat că lumea nu le mai poate face rău dacă fac gălăgie în fiecare dimineaţă sau noapte, dacă dorm toţi în acelaşi pat sau dacă merg cu maşina îngheşuiţi până amorţesc. Au simţit că timpul s-a oprit în loc şi au trăit atât de intens încât totul li s-a părut.. o Clipă...