O clipă

Mă ridic şi o iau de la capăt. Într-o Clipă. Pentru că pot, pentru că vreau şi pentru că acesta este destinul meu. Sunt sigură că mă număr printre puţinii oameni care sunt predestinaţi să fie fericiţi. Pentru că am simţit ce este Iubirea şi fără să o spun. Dinainte de a şti că o să o găsesc, a ştiut ea că mă va găsi pe mine. Şi m-a găsit. De fapt, a fost lângă mine tot timpul şi a aşteptat momentul pentru a începe să se desăvârşească. Pentru că atunci nu era suficient de matură, pentru că atunci nu ştia ce înseamnă, pentru că atunci a crezut că se înşeală sau doar pentru că i-a fost frică să fie exprimată. Iubirii…să îi fie frică de ceva…nu pare posibil..şi nu este..doar că a aşteptat..a crescut în timp şi s-a asigurat că nimic nu îi mai stă în cale..a transformat copiii în oameni maturi şi le-a dat putere. Putere să lupte pentru ceea ce îşi doresc, răbdare să înţeleagă, înţelepciune pentru ca fiecare clipă din viaţă să nu fie irosită, ci apreciată. Clipa..e aici..e acolo, e pretutindeni şi nicăieri. Clipa.. O vezi, o simţi, o doreşti, o visezi, o alegi, o petreci şi o regreţi. Clipa, pe care Dragostea a aşteptat-o. Clipa magică, fără însemnătate aparent, clipa în care a reuşit să arate lumii că acolo unde Ea nu e, nimic nu e. Clipa în care ochii nu mai pot exprima starea sufletului, clipa trăită de întreaga fiinţă, cu toată pasiunea şi dorinţa. Clipa în care a început totul pentru totdeauna. Clipa în care simţirea a fost liberă să acţioneze şi în care inhibiţiile au dispărut. O clipă a fost îndeajuns să învingă ani întregi. Clipa care a schimbat totul. Clipa care a părut o eternitate doar pentru că a existat. Clipa..clipa care a dat un impuls dorinţei de eliberare a pasiunii.. Ea a oferit curaj să descătuşeze sentimente..să uite de trecut, prezent sau viitor..să acţioneze indiferent de consecinţe..Dacă atât de multe lucruri poate face o Clipă, o întreagă viaţă ne poate oferi trăiri mult mai puternice. Însă Clipa decisivă e doar una aşa că, nu rata Clipa. Ea îţi poate schimba viaţa. Nu lăsa neobservată nici o Clipă căci fiecare are rolul ei, mai mic sau mai mare. Clipa de acum îţi poate îndeplini visele dacă ai răbdare să o înţelegi..

Un băiat şi o fată sunt prieteni..

În sfârşit timp liber..sau nu..Oricum vroiam să scriu de mai mult timp despre acest subiect: Prietenia dintre un băiat şi o fată.

Am avut multeeeeee discuţii pe tema asta cu prieteni şi nu numai. Mulţumesc celor care au votat la sondajul de opinie şi care mi-au împărtăşit părerea lor cu privire la acest subiect. Sigur că există prietenie între un băiat şi o fată. Doar Prietenie. Dar să nu uităm de nenumăratele cazuri în care apar sentimente care le depăşesc pe cele de amiciţie. Şi nu îm mod voluntar. Timpul pe care îl petrecem cu cel mai bun prieten este un timp în care încercăm de cele mai multe ori să ne dăm seama cine suntem cu adevărat deoarece acea persoană ne poate înţelege şi sprijini în orice situaţie, este alături de noi la bine şi la rău dar în acest timp ne puem observa cel mai bine cum reacţionăm în cadrul în care ne este oferită cea mai mare siguranţă din lume.

Astfel, momentele respective se pot transforma în adevărate poveşti de Dragoste, din păcate de multe ori, Iubirea aceasta nu se împlineşte din teama de a nu strica acea Prietenie. Ajungem să ne confesăm cele mai ascunse gânduri fără să ştim că cel de lângă noi ar vrea să fie mai mult decât un simplu ascultător şi un simplu umăr pe care să plângem. E greu să iei o asemenea decizie.. A fi sau a nu fi cu prietenul cel mai bun..implicat într-o relaţie de Iubire.. Nu pot să recomand cuiva să încerce sau nu, dar eu am preferat să nu încerc. Cred că atunci când iubeşti, eşti sigur şi ştii ce vrei. Dar mai întâi trebuie să acordăm o şansă relaţiei dacă vrem să nu regretăm ceea ce putea fi o iubire adevărată. E uşor să ne îndrăgostim de cel mai bun prieten pentru că îi cunoaştem şi calităţile şi defectele, ne simţim foarte apropiaţi de el, simţim că nimeni şi nimic nu ar putea vreodată să distrugă o relaţie atât de puternică..în plus, siguranţa şi căldura sufletească după care tânjim este clar îndeplinită..tot ce mai rămâne este atracţia sexuală..foarte importantă, de altfel. Aşa că, de la Prietenie până la Iubire, e doar un mic pas. Un pas, care se face la fel de uşor ca cei pe care ăi facem zi de zi în construirea unei prietenii. Şi mai dureros e cazul în care aceste sentimente nu sunt dezvăluite. E greu să auzi cum El iubeşte o alta şi îti spune cât de mult ar vrea să fie cu ea, cât de multe calităţi are (când tu ştii că nu e aşa), cât de multe ar face pentru ea dacă ar avea o şansă. Tu de ce să nu o ai? Pentru că nu ţi-o acorzi. Cred ca mai important aici e să fie foarte clar că sentimentele de Iubire a unuia dintre ei sunt chiar sentimente care ar putea să fie duse la bun sfârşti şi nu doar o iluzie de moment. Iluzie sau Iubire? Trebuie să cântărim cât avem de pierdut şi cât de căştigat. Până la urmă, cea mai importantă persoană din lume pentru fiecare trebuie să fie..persoana respectivă în sine..Lumea nu se sfârşeşte atunci când încercăm şi eşuăm, ci atunci când renunţăm să mai încercăm.

De ce imposibilul?

Dacă stăm să ne gândim la preferinţele fiecăruia, sesizăm o diferenţiere extraordinară. Însă punctul comun îl regăsim în atracţia faţă de imposibil.

De ce nu ne mulţumim cu ce avem sau cu ce ni se oferă, deşi e mai bun decât ceea ce ne dorim noi? Pentru că... avem deja! Un răspuns simplu, la o întrebare simplă. Dar cine vrea ceea ce i se ofera pe tavă? Nu e mai incitant să lupţi pentru ceva şi să ai o satisfacţie grozavă atunci când dobândeşti acel ceva? Eu cred că da. Şi asta nu e în toate cazurile, bineînţeles. Dar e o majoritate, un adevăr ce trebuie spus. Ne dorim ceea ce nu avem pentru că aşa e construită fiinţa umană în esenţa ei! Aşa cum o simplă pământeană îşi dorea Luceafărul alături tocmai pentru că era conştientă de incompatibilitatea lumilor celor doi, aşa cum se completează Yin şi Yang prin antiteze, aşa cum e sarea în bucate. Comparaţii sunt multe, însa acestea sunt cele mai sugestive. Cireaşa de pe tort cum ar zice alţii, e "premiul cel mare" pentru lupta noastră în obţinerea acelui "ceva" iar când îl avem în adevăratul sens al cuvântului, ne dăm seama că nevoia de a-l avea nu era atât de mare şi că era doar un capriciu. Trebuie să recunosc că în afară de absenţa definitivă a cuiva, totul se poate înlocui, inclusiv dragostea. Şi de ce zic asta? Pentru că, o iubire adevarată învinge bariele acestei lumi iar una care îţi provoacă numai durere nu e decât iubire aparentă...

Şi în fond... de ce să nu recunoaştem că tocmai diferenţele ne atrag, aşa cum magneţii de poli opusi se atrag, iar cei cu poli identici se resping? Ce am putea avea de la o persoană identică cu noi decât pe noi înşine? Şi atunci unde ar fi fericirea, noutatea, dorinţa de a desoperi ceva nou împreună, lucrurile deprinse unul de la celălalt? Ar fi o monotonie totală! Şi ce s-ar întampla dacă am avea tot ce ne-am dori? V-aţi pus întrebarea asta? Cum ar fi? Nici atunci nu am fi multumiţi pentru că niciodată nu e de ajuns şi atunci nu am mai avea ambiţia de a lupta pentru "ceva". Poate că, în acest caz, unii ar fi fericiţi, dar numai pentru o clipă! Pentru că , ceea ce obţii prin forţe proprii şi prin strădanie, are o valoare mai mare şi îţi aduce fericire în suflet. Ori, dacă putem avea tot ce vrem şi când vrem, bucuria de a avea ceva ar dispărea. Tentaţia e mare însă trebuie să ne cunoaştem limitele pentru a nu cădea în extreme. Şi ca să răspund la întrebarea unei prietene, de ce ne implicam în relaţii în care suntem conştiente că nu au nici un viitor? Pentru că alegem să fim fericite o clipă în schimbul a sute de clipe de nefericire doar pentru că e alegerea noastră şi credem că asta ne dorim. Doar din orgoliu şi dorinţa de a accepta acea provocare a vieţii pe care o asteaptă fiecare. Indiferent cum o dăm, nu am putea fi total fericiţi.

Fericirea perfectă nu există! Căutati în adâncul sufletului ce vă doriţi, nu vă lasaţi înşelaţi de aparenţe!

Imi place să sufar?

Imi place să îmi fac rau, îmi place să sufăr... poate că sună sadic, dar nu e deloc asa. E realitatea, sufăr şi nu mă pot opri din suferinţă. De ce? O întrebare simplă, dar plină de conţinut. Sufăr pentru că iubesc, deşi iubirea ar trebui să însemne fericire şi linişte sufletească, mie îmi provoacă opusul acestor dulci stări. Poate vă întrebaţi dacă în cazul acesta poate fi vorba de iubire? Păi e şi nu am nici o îndoială, numai o iubire mare sau o încăpăţânare uriaşă ar putea să facă aşa ceva din sufletul unui om, doar iubirea, doar ea şi nimic altceva. Povestea mea e una frumoasă în aparenţă, dar esenţa face ca toată această frumuseţe să se diminueze, să scadă în intensitate, să stingă încet, încet pasiunea ce altă dată mă facea să uit că mai există şi altceva pe lumea aceasta infinit de mică în afară de dragoste şi frumuseţe. Acum îmi provoacă doar tristeţe şi depresie. Doar gândul la ea mă face a nu mai putea să zâmbesc, să glumesc, să am prieteni adevăraţi, să fiu eu...

DA, nu mai sunt eu, sunt ceea ce vrea El să fiu, o marionetă cu chip uman, dar care totuşi nu e suficient de bună. De ce oare nu pot renunţa la ceva care îmi face atât rău? Pentru că am devenit dependentă de El, de atingerea lui, de şoapta lui, de sărutul lui, de cuvintele magice "te iubesc", deşi de multe ori, acestea erau spuse din obişnuiţă. Eram mai mult decât fericită să le aud, chiar dacă pentru el erau doar nişte simple cuvinte, o monotonie usturătoare, ceva ce trebuie spus, numai pentru a mă menţine lângă el. Ştia deja de dependenţa mea şi a profitat în schimb de ea, ca şi cum îi aparţineam... De ce? Pentru că l-am iubit prea mult şi am încercat în fiecare clipă şi fiecare moment să îi arăt că îl iubesc şi că dragostea poate schimba Universul, deşi nu era aşa decat în viziunea mea infantilă. Mintea mea de fată matură spera înca la acel viitor din poveste: "a fost odată... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Fericirea mea ruptă din soare s-a transformat dupa 1 an şi jumătate într-o ceartă continuă din care nimeni nu avea de câştigat şi care îmi facea mai mult rău decât bine. Ajunsesem să nu pot mânca, dormi sau concentra la nimic atât timp cât el era supărat pe mine. Şi totusi de ce nu pot renunţa? Pentru că îl iubesc încă şi orice ar fi, orice ar face, nu poate să mă facă să îl urăsc, ci doar să sufăr... şi totusi eu nu renunt la iubire!.. După atâta suferinţă, aş îndura de două ori mai mult cu condiţia să fie lângă mine. Mereu mi-au plăcut provocările, iar el constituie marea provocare a vieţii mele. Fără îndoială. El e cel care mi-l doresc în ciuda comportamentului său pentru că ştiu că el, nu e chiar aşa de fapt. Sau poate asta îmi doresc eu să fie, dar aş vrea să mă conving! Să renunţ? E în zadar, inima tot a lui ar ramane... Şi de ce nu renunţ? Să fie oare din cauza faptului că o clipă de fericire cu el mă face să rezist altor un million de clipe nefericite. Dar să fie oare şi din cauza diferenţelor dintre noi, deşi el zice că acestea ne arată clar că nu ne potrivim?!.. eu din contră, le consider esenţiale şi vitale pentru iubirea mea unică. Iar ca un ultim motiv, pentru că prăpastia în care mă afund tot mai mult e mai dulce în suferinţa provocată de "iubirea" acordată cu "ţârâita". Dragostea mea e unică şi mai nemuritoare ca oricând, chiar dacă nu vom fi până la final împreună, sunt sigura că el va fi pe veci al meu iar eu pe veci "a lui" şi doar a lui!

Am scris aceste rânduri în 2007 ca să nu uit niciodată ce este iubirea şi ce dulci stări îmi provoacă. Şi nu..NU am renunţat la iubire, ci am renunţat să cred în el. Viaţa îmi oferă multe!