A life long learning process

When I woke up today, I just had in mind, what will I do for myself today as I have so many things to do and the deadlines are really close? Will I have the time (a short one, of course) for myself? The answer in my mind was: probably not, maybe tomorrow. Well, I then realized that if I do that every day, I will never have time for myself. 

So, starting today, I will have this page as an engagement to myself that I will give myself time to discover and enjoy life. I will give myself time to ask questions, to reflect upon the answers and to see my progress. 

 I choose not to procrastinate and to dedicate the time that was meant for procrastination to silly small things that can and will make me happy. 

This idea mainly came from the bike accident that I had 2 weeks ago when I realized that I cannot stop working unless I am hurt and I have to. It's not that I don't like to work or I don't like to rest, it's just that, I forgot the most important thing: balance. Well, that's not easy to get but I also forgot to try to find it. I was simply believing that it will come by itself. I could have waited for a long time......... it was just a small and very useful reminder. 

It's strange how the moment of the accident felt so long, it was like a neverending moment. The time was dilated and I felt powerless in front of the situation. I couldn't think aout something else than the moment and nothing mattered anymore: responsibilities, problems, tasks or wishes. I felt alone and without control. 

It was not the first moment of this kind in my life and it has reminded me that even though work is so important, if I am not healthy and I don't take care of myself, no one else will. For good reasons. I mean yes, friends and family are supposed to be there for me (and by all means, they are) but I am the first responsible for what happens to me. No one else is responsible for my happiness and my feelings. Of course, the external factors have a big word to say in this but still, we can make our way through life happy or miserable. We have a choice and mostly, often I choose to blame faith. Now, this is not valid anymore. I take over the lead for my    way and I choose to be happy  because I do not know what is going to happen in my life in a minute, one hour, a day or a month. So planning is good., I will still do that but appreciating all the moments in my life (good or bad) is my next purpose. All the moments have a meaning and a sense and they become part of us. 

And I got it! I have the next step of my life learning process: I bought a notebook, a very nice, small (I can have all the time with me), colored notebook and I will write:

* dreams

* crazy thoughts (good and bad) to remind me that I am not an angel, I am just human

* interesting things that I find out

* happy moments

and of course, all the other things that I will consider necessary. 

In order not to become a burden, because I tend (sometimes) to do that with things because I have the purpose of making them daily, this is free of deadline in my to do list. When I feel like writing in it, it will be wonderful. If I do not, the same. 

Hmm.. it will be interesting to see (for me) what I will write by the end of my Erasmus stage in Denmark. Then I will have another notebook at home and I will see if Aarhus is "to blame" for my happiness here because after all, I am living in the city with the happiest people on Earth.  

Love moments

How can I recognize a LOVE moment? Sometimes I forget how happy I am. This is a reminder for me and for all the people who feel the same. We alk a lot about happiness and what that means but do we really know? Do we really appreciate and enjoy those moments when they come to our life?

I will watch this every time I feel that I should give up. Cause sometimes, those moments appear in my life and I feel that I cannot do what I want anymore. This is like a hope, an energizer and a constant proof that I do not need extraordinary things to smile and to feel fulfilled.

When are you  happy? Because I am happy when...

Love moments on Prezi

Love moments on Prezi

To have or not to have ...problems

Problems. A word used almost every day by a person. What does the word mean? Oh, again, maybe the definition is clear-cut "a state of difficulty that needs to be resolved" but don't imagine that it means the same for all the people. Of course, as far as I have traveled (and that is not very much, unfortunately), people have the same problems but seen by different angles. They also give different levels of importance to the problems, mostly according to the country and personality type. So I cannot say that my BIG problem can ever be a problem for my classmates or their problems, their type of problems have a big importance for me. It's a matter of perception. What I can surely say is that we cannot escape of them. Even if I am here or in Romania or in any other country, I would still have problems. And that's ok with me cause life would be so booring without them.

It's not like I enjoy having problems but how would life look like with ZERO problems? Heaven? Maybe. Maybe not. Would we still learn so much? I believe we will never know the answer to that. We had a chance and we lost it. Now, we have to bare the consequences.

And yes, I have problems. I have the chance to have them as much as any other person in the world. What do I do then? There are 3 big cases for me. 

1. Cry like a baby.

 I can be upset, not talking too much, cry almost because of every single sentence that has a sad meaning. Mostly, this stage appears in every big problem that I have and it is replaced after a few minutes with brainstorming. And of course, "the beloved": stress. Everything gets hectic, annoying, stressfull, disturbing, unsolvable, unrealisable, negative. Connections with the past problems and appraches come fast into my mind and I complain. Like that helps. Well, I have to say that such a "baby behaviour" can be useful due to the fact that I can set myself free of the negative energy by doing actions like the ones mentioned. The idea is that: I need to stop. If I continue with this atittude, I would only get pitty and zero actions. Maybe a timer would help :))

2. Prove myself that I can solve it. Look for opportunities, spend a lot of time and energy on it. 

It might look like a very good solution. Usually it gives me a big picture of what happens, how it happens and brings me to what I really want to know: why it happens and why is it important for me. I just "might" look like a good solution because sometimes I get lost in the analysis part and forget to put in practice some of the ideas or just be aware of so many possibilities that it is very difficult to choose. It's true that analysis and processing the information has a great importance for me. I love it and I usually do it without even knowing it. Some other issues appear when the words "too much" come into the picture. When I spend too much time and too much energy on them.

3. "Let it be" solution.

I actually do nothing about it. Not vegetating, of course, but not trying that much. Less energy and interest, focusing on something else and saying to myself "it's going to be ok, in one way or another". Surprinsingly, sometimes, it really works. I call them wonders and wonderful gifts/moments, others may call them in different ways: law of attraction, special vibe, coincidence, faith, luck etc. I don't mind to use any label for those events. But I like to call them "faith moments", a believer's moment - believe and it will come to you. When everything goes wrong, something choses to go "right" and the sky is not that cloudy anymore and every darkness can be lighted with a small gesture or experience. I will probably never now  how I do it. Maybe it comes naturally. Hopefully. 

Probably, the best way to deal with a problem is neither. It might be a combination of the 3 or simple, a way to figure it out how to give up. Sometimes, you have to let go. That does not mean to give up fighting, I refer by this to acceptance. Some things are just not meant to happen. Other good things come even though it's not "the right moment". The important thing is to remain open-minded and to see ourselves as people who face challenges and difficulties but not to see them as a burden because it might become a pain in the soul. Make small steps to your happiness. When problems follow you, throw them in your favour. Take what is good from the experience and remember that a mistake can change our lives. Forever. 

Viata ca o aventura

Nu imi amintesc sa fi visat vreodata sa am o viata aventuroasa, sa traiesc de pe un minut pe altul sau sa ma bucur de toata incurcaturile pe care le intampin. Si uite ca asta fac. Firea mea linistita imi spunea ca daca o sa calculez totul cu atentie, lucrurile o sa mearga macar aproximativ pe directia pe care imi doresc. Daca vreu, pot ! spuneam eu in fiecare zi. Uneori, asta nu e suficient. Lucruri neprevazute pot aparea si pot sa dea totul peste cap.

Indecizia mea de a aplica pentru o bursa Eramsus m-a adus cu aproape o ora inaintea deadline-ului si doar un curaj nebun m-a facut sa o scriu, sa am norocul sa mi se strice imprimanta si sa am timp sa merg sa printez ceea ce am scris ca sa ajung. Ca sa nu mai vorbesc de incurcatura cu interviul. Relaxarea mea adusa de orasul Timisoara si de oamenii de acolo (oameni frumosi la suflet!) imi spunea ca mai am timp o saptamana cand o colega ma intreba cum a fost la interviu, 2 zile mai tarziu dupa aplicatie. Culmea, nu verificasem cand o sa fie interviurile si deja trecuse randul meu. Cu sufletul la gura, am alergat la universitate si am avut parte de un interviu interesant, mai putin incurajator cu privire la evolutia mea viitoare daca primesc aceasta bursa. De parca ar fi prima data cand ma descurajeaza cineva si totusi, vreau sa fac un lucru. Am ajuns la concluzia ca, multi oameni cred ca daca ei nu sunt in stare sa fac un lucru, nici ceilalti nu vor reusi. Nu as putea fi de acord. Plus ca, nimeni nu e perfect asa ca nu ma asteptam sa fie lapte cu miere sau profesori care sa ne planga de mila ca suntem studenti internationali. Nu fac nici o diferenta de nativii vorbitori de engleza sau noi si cred ca asa e corect. Atat stii, asa te descurci, asta meriti. Cred ca toti stiam pentru ce aplicam.

Cu mai multe vorbe sau nu, cu obstacole si descurajari dar si cu sustinere (retinuta oarecum) am ajuns si in Danemarca la studii. Cine ar fi crezut! Daca m-ar fi intrebat cineva in timpul facultatii de asta, cred ca radeam copios si visam cu ochii deschisi, stiind ca o astfel de oportunitate nu as mai avea niciodata. Imi amintesc cand am aplicat prima data, in anul 1 pentru Erasmus si apoi cand am fost in comisia Erasmus si cat am regretat ca pana la urma nu am avut suficient curaj sa iau aceasta oportunitate. Cred ca imi era frica. Nu ca acum nu mi-ar fi fost. E ca si cum ai juca UNO. Si ai cartea potrivita sa inchei jocul.

Aceasta situatie a fost oarecum conturata si provocata de prietenii mei. Prieteni precum Anamaria, Ioana, Alexandra sau cei de acasa imi vorbeau tot timpul de cat de frumoasa ar fi o experienta pentru mine. Doar eu nu ma vedeam acolo. Nici nu indrazneam sa ma gandesc la asta. Tin sa le multumesc ca mi-au dat curaj si ca au vazut in mine ceea ce eu nu am putut si doar prin a vorbi de experientele lor internationale m-au facut sa ma imaginez undeva in afara contextul dat de Romania si invatamantul romanesc.

Acum imi place viata pe care o traiesc, e o adevarata aventura! In fiecare zi aflu ceva nou despre danezi sau alte culturi, stiu sa salut si sa multumesc cuiva in cel putin 10 limbi straine, am parte de profesori de care auzisem numai in  carti si de colegi workaholic. Astfel, eu par prea relaxata pe langa ei. De la probleme cu florile pana la probleme cu masina si intarzierea predarii lucrarii la secertariat cu 13 minute si aplicarea la comisia speciala de la departamentul de Stiinte Politice pentru a-mi permite sa dau examenul cu acele 13 minute intarziate, In caz contrar, trebuie sa merg in restanta si sa scriu alta lucrare de 6000 de cuvinte. Dragut sistem, corect!

Am invatat aici multe lucruri despre care acasa doar vorbeam ca o sa le fac. In principiu, pentru ca aici e o normalitate. Si imi place asta. Oameni obsedati de sanatate, care alearga cate 2-3 ore pe zi pe frigul asta, care mananca sanatos si care nu accepta ideea de a invata o noapte intreaga pentru ca somnul iti da energie si e important. Diferentele au fost apasatoare la inceput, acum am invatat sa le accept. Cred ca danezii au o viata perfecta din toate celelalte puncte de vedere, le mai trebuie putin suflet pentru a avea idealul. Nu cred insa ca stiu cum sa faca asta. Oricum ar fi, ii admir pentru harnicia lor si pentru seriozitatea de care dau dovada, pentru corectitudine si responsabilitate. Ii admir pentru ca, desi au mereu probleme cu strainii din tara lor, inca mai gasesc puterea de a ajuta oameni si sunt mandri cand cineva doreste sa se stabileasca aici.




Am avea mult de invatat de la ei. Ca tara, ca oameni, ca organizare la lucrurilor. In schimb, ei ar putea sa invete sa simta mai mult de la noi. Sa inteleaga altfel iubirea si interesul pentru persoana de langa ei. Sa inteleaga altfel iubirea de parinti. Sa inteleaga,,greutati..cuvant cu care nu prea s-au confruntat..sau poate ca da, daca ne gandim la reduceri privnd pensiile si salariile..



Aventura mea aici continua in fiecare zi. De la a calatori in Germania pana la a ma duce in centru, totul este o aventura si imprejurarile nu ma lasa sa uit asta. Ca sa nu mai vorbesc de bicicleta mea draguta, care nu ma lasa sa uit ca o vale nu e deloc placuta pentru mine deoarece franele pot ceda foarte usor in fiecare moment :)))))))

Internetul ca mediu de socializare

Atunci când ne referim la relaţia dintre socializare şi internet, studiile arată că Internetul devine mediu constant accesat de către aceştia atunci când vine vorba în primul rând de socializare, dar mediul virtual nu este deloc neglijat nici în activităţi precum jocuri, descărcare de muzică şi filme sau chiar cumpărături online şi tot mai mulţi elevi aleg Internetul ca principal mijloc de informare în realizarea diverselor proiecte de la şcoală. Deja în Europa se discută de efectele dependenţei de calculator şi Internet, însă deşi majoritatea adolescenţilor au discutat la şcoală despre siguranţa online, rămân teme importante neacoperite precum intimitatea, phishing sau spyware.

Se ştie că tinerii şi chiar copiii sunt atraşi de cultura digitală şi de suporturile tehnice care o promovează. Din punct de vedere expresiv, aceasta se prezintă sub formă de jocuri, videoclipuri, producţii video sau conectivităţi de tot felul, precum: forumuri de discuţii, chaturi, discuţii audio-video în timp real etc. Pot fi identificate şi suporturi aparent tradiţionale, însă care îşi acaparează noile tehnologii digitale (păpuşi care vorbesc, roboţei cu tot felul de performanţe). Este evident că repertoriul se lărgeşte odată cu avansul tehnologic. Copilul se trezeşte într-un astfel de mediu pe care va dori să îl cunoască şi să îl stăpânească. Computerele devin obiecte ale unui peisaj comun, întâlnit la tot pasul.

Ne putem întreba: care mai este înţelesul copilăriei acum, comparativ cu deceniile trecute? Este posibil ca experienţele fundamentale ale omului să fie filtrate prin intermediul acestor instrumente astfel încât trăirile cele mai importante să capete o altă dimensiune (prima iubire, ataşamentul faţă de o persoană, bucuria aflării unei veşti, respectiv tristeţea etc.). Se naşte astfel un nou spaţiu de comuniune şi împărtăşire a experienţelor – cel de ordin virtual.

De altfel, socializarea tinde să dobândească o dimensiune nouă – una extensivă – integrând, şi experienţe atipice – de ordin virtual - , în care nu mai există contacte sau trăiri directe.  Adultul de mâine îşi va aminti cu emoţie de prima „declaraţie de dragoste” exprimată către cineva necunoscut (eventual, într-o altă limbă), către cineva neîntâlnit sau necontactabil concret, poate, niciodată.

Noile sisteme de conectare şi de comunicare pot accelera capacităţile comunicaţionale, imaginative sau inventive, dar le şi pot încetini sau stopa, dacă nu sunt utilizate în chip judicios şi, mai ales, dacă sunt utilizate în mod univoc. Oricât de performantă ar fi noua tehnologie, aceasta se cere a fi completată cu strategii tradiţionale, clasice, de performare a abilităţilor umane. Este bine să comunicăm cu sau prin calculator, dar şi cu cei din preajma noastră.

Contactul viu, direct, colocvial şi personal cu cei din jurul nostru  sau cu propria persoană nu poate fi înlocuit plenar niciodată cu nici o tehnică, oricât de sofisticată ar fi. Poveştile bunicilor din faţa focului din vatră nu vor putea fi niciodată înlocuite de vreo tehnologie. Setea de conectare la universul digital substituie în oarece privinţă înclinația originară a subiectului către transcendenţă.

 Interactivitatea om-maşină nu este un dialog efectiv, natural, intersubiectiv. Oricât de performant ar fi programul, acesta nu va genera obiecte sau fenomene reale, ci substitute ale acestora. „A înlocui raporturile naturale cu cele artificiale conduce la atrofierea persoanei şi la o desocializare a acesteia”, spune Constantin Cucoş atunci când vorbeşte despre lumea virtuală ca refugiu şi sursă de însingurare.

Cu alte cuvinte, se impune o redefinire a copilăriei pe noi coordonate, mult mai active, mai responsabile, mai personalizate. Cei care trebuie să învţe să îşi schimbe viziunile sunt profesorii și părinţii. Aceştia trebuie să înveţe şi de la tineri, nu doar să se rezume la stillul clasic: părinţii îi învaţă pe copii.     

Nu există aici, dacă această nouă lume trebuie să se impună, un risc major pentru o relaţie socială deja foarte fragilizată? Noua „societate mondială a informaţiei” se va reduce oare la un univers îngust, colectivist, unde indivizii vor fi, până la urmă, condamnaţi la izolare[1]?

---

[1] Breton, Philippe, Cultul Internetului, Editura C.N.I. Coresi, Bucureşti, 2000, p.9

If I lie here..would you...?..and just forget the world?..

This is the song that I had in mind since I woke up. I do have a good mood today because I think that my energy can overcome all the problems and worries that I have if I want to. Also, I think that watching short videos on TED made my day also. It is amazing how many things have been discovered and  didn't know about them before. 

The world as big concept can't and shouldn't be characterized. I feel that I can dream together with other people. And forget what the media and negative factors are doing now. We only got one world. Can we make it better?

When I hear the song, it reminds me of the people who can dream with their eyes open. I love them. I sometimes  think that I can do that. And it's awesome. I have asked myself today if I am a dreamer? I think most of my friends can confirm that I am. But the real question is: how high can I dream? how high can you dream? I just have to say YES to my mind and thoughts and..it's so simpleeeee...I know it is! Aim high!

I found out which are the relevant questions for me today:

1. Am I a dreamer? Are you a dreamer?

2. What kind of a dreamer am I? Do you put in practice or do you like most to dream and leave it at that level?

3. How important are dreams for me?

4. Can anyone take that away from me?

I know my answer. I know what I want and my dreams define me. I fight every day with myself to achieve what I want because the comfort zone is constantly dragging me to another place. To the zone where is safe and nothing can happen to me. I know that the word challenge is one of the most famous these days in trainings and courses. I want to dare. To dare to make things that usually I wouldn't do because I am afraid. No one can tell me that I am not. I am afraid and I am not ashamed to admit it. 

I think being nervous shows that I care and that I am willing to do it. It's good to be nervous as long as it does not stop me act. Hesitation cannot be in my everyday actions from now on. I am looking into my heart I can see that nothing is as complicate as is seems. I will practice what I wish mostly because..I think I can do great things. 

Even though I will not make the greatest decisions I am confident that my passion and my people-oriented personality will give me the courage to stand up for my opinions and beliefs. Wrong information always shown by the media and negative images make some people act like in the cinema. Are we on a scene? Should we feel like that? I've got to keep my faith that good people can actually make a change. 

Can you make a change? You can start with yourself. 

  

O zi de duminica

M-am decis atunci cand mai scriu ceva sa nu mai scriu la plural. Daca cineva vrea sa se indentifice cu ceea ce scriu, e liber sa o faca. Ma gandeam de ce imi este mai usor sa scriu la plural. Pentru ca, am senzatia (si poate e doar atat) ca si alte persoane se afla sau s-au aflat in aceleasi situatii ca mine si poate, au simtit/facut aceleasi lucruri. Ma voi referi strict la mine si la gandurile mele. 

Se pare ca pastrez cea mai rea parte din mine pentru prieteni. Este acest lucru drept? Asta imi doresc pentru prietenii mei? Sa ma plang si sa ii aduc la un nivel de saturatie cu nemultumirile, frustrarile si gandurile mele? Pentru ca am senzatia ca uneori asta fac. De aici vine uneori si o intrebare: cum ar trebui sa se comporte el atunci cand eu sunt nefericita si plang iar prietenul meu are parte de un moment foarte fericit? Uneori, poluam. Stiu ca sunt idealista si de multe ori, credintele si dorintele mele legate de lume si societate sunt utopice si vreau sa ramana asa. Acum, incep sa ma simt asa cum m-a descris un manager la o intalnire de vanzari „o gura de aer intr-o lume poluata”. Imi pare rau daca uneori ma port cu prietenii mei de parca afectiunea pe care mi-o poarta imi da dreptul sa ii „poluez”. Intentia mea este sa imi dau seama ca uneori, faptul ca eliberez orice frustrare si poate, este confirmata, poate avea si alte efecte.

Perspectiva mea poate fi gresita. Si daca primesc aprobare fara sa gandesc inainte (asa cum se cuvine sa fac), devine si mai reala. De asta, unele lucruri o sa incep sa le gandesc din mai multe perspective inainte (multumesc Cipi).  Mai intai, o sa ma gandesc la ce am facut in ziua respectiva pas cu pas, lucruri relevante pentru mine si dezvoltarea mea, doar la experiente si actiuni fara sa iau in considerare sentimente si consecinte. Apoi, a doua ipostaza va fi cea in care ma detasez si o privesc pe Diana (ma refer la mine la persoana a treia) facand acele lucruri, adaugand sentimente si stari la ceea ce s-a intamplat. Cea de-a treia ipostaza,  ma face sa ma gandesc cum mi-ar fi dorit sa fie, ce as schimba si cum s-ar simti Diana intr-un scenariu cu detaliile schimbate. As fi un regizor in acets moment.

Acesta este un exercitiu folositor practicat cu regularitate, de obicei seara, insotit de o stare de motivatie de a descoperi ce anume ai fost, esti si vrei sa modifici, cum vrei sa ajungi in viitor. Imi place sa ma gandesc la mine si la ziua mea ca fiind o fotografie care distinge ziua prezenta de cea de ieri si in mod sigur, cea de maine. Sunt de acord cu afirmatia: „Yesterday's the past, tomorrow's the future, but today is a gift. That's why it's called the present.”.

 E un cadou daca stim sa apreciem ce avem. Astazi, caror fapte/actiuni/sentimente/persoane le datorez recunostinta? Pentru mine, raspunsul e simplu: celor care m-au vizitat si nu prea mai vroiau sa plece, colegei de camera si parintilor mei in ceea ce priveste persoanele pentru ca m-au facut sa zambesc, m-au facut parte din viata lor si pentru ca isi exprima mereu sentimentele glumind. Ma bine dispun si imi dau unul din cele mai importante sentimente din viata umana: apartenenta la grup. Cat de stiintific suna! Adevarat, cel putin pentru mine. Tot am tendinta sa vorbesc la plural. J

Din punct de vedere al faptelor, actiunilor si experientelor, astazi m-am relaxat si cred ca imi prinde bine poate imi mai pierde din seriozitate si incruntare, caci asa am fost descrisa in ultimul timp. Si din stres. Clar. Scap eu si de stres desi cred ca putin stres ma ajuta sa pot prioritiza mai bine si mai repede ceea ce am de facut. Functioneaza in cazul meu. Si mi-am amintit astazi de atat de multe momente comice, frumoase si nebune din viata mea intrucat am avut discutii despre liceu si facultate unde ne-am permis..cam multe?:))

In acelasi timp, trebuie sa fiu constienta ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Si asta mi s-a intamplat si azi. Chiar daca imi planific bine timpul, uneori..ma abat de la plan pentru ca..e fun:D si imi place si poate..am nevoie de asta. Planurile functioneaza destul de bine pentru mine insa nu in fiecare zi. 

Uneori, ritmul meu se completeaza si alterneaza cu perioade in care..uit cum e sa planific. Si e minunat. E o provocare sa le pot imbina. Ma provoaca la a ma redefini si la a imi completa dorinta de a ma descooperi in fiecare zi..si in a-mi da seama de valoarea mea.