Necesitatea reformării sistemului de învăţământ superior din România

În învăţământul universitar românesc au apărut şi sau dezvoltat, după 1989, o serie de factori care au dus la scăderea calităţii învăţământului superior, scăderea credibilităţii actului educaţional în rândurile populaţiei şcolare şi scăderea competitivităţii învăţământului universitar. Mă refer aici la:
• masificarea învăţământului universitar;
• proliferarea numerică a instituţiilor de învăţământ superior de stat şi private, precum şi a numărului despecializări;
• apariţia şi menţinerea unor specializări necerute pe piaţa muncii;
• subfinanţarea cronică a învăţământului;
• dispersarea resurselor umane, materiale şi financiare într-un număr exagerat de mare de instituţii, facultăţi programe de studii şi specializări, într-o reţea supradimensionată şi dezechilibrată teritorial;
• erodarea continuă a statutului cadrului didactic;
• liberalizarea învăţământului fără asigurarea unui marketing adecvat;
• neadecvarea învăţământului în raport cu o societate bazată pe economie de piaţă;
• pluralism politic;
• probleme de compatibilizare cu reperele europene.
România a trecut printr-o serie de schimbări la nivel societal de mare profunzime. Astfel, este evident că existau cereri, neconturate însă deoarece raportarea se făcea la trecut. Reperele erau nesigure: idei abia formulate se doreau puse în practică la presiunea realităţii dar nu se ţinea cont de context sau de fezabilitatea lor. Nu s-a pornit de la o nemulţumire precis circumscrisă, punctuală, ci de la „nevoia socială reală de modernizare şi de la dorinţa generală existentă ăn mediul (individual şi instituţional) universitar şi al cercetării ştiinţifice de a porni reformarea învăţământului superior” . Ca domeniu strategic al societăţii prin modelarea viitorului ţării, învăţământul superior nu putea rămâne în afara schimbărilor ce a curpins toate nivelele acesteia. Însăşi premisele educaţiei trebuiau schimbate. De asemenea, oriunde în lume, prin însăşi natura sa, învăţământul superior este într-o permanentă reformă. De asemenea, Mireille Rădoi afirmă că reforma educaţională „urma să prezinte o dublă articulare: internă – cu reforma celorlalte sectoare ale societăţii şi externă – cu sistemele educaţionale din celelalte ţări” . Dacă S. Ionescu susţinea că în învăţământul românesc „nu a existat un transfer propriu-zis ci o articulare a sistemului românesc de învăţământ superior cu cele din ţări avansate”, dimpotrivă, Lazăr Vlăsceanu este convins că a avut loc un transfer de politici şi o ănvăţare orientată de acestea. Totuşi, transferul n-a fost complet iar modelul nu a fost copiat ca atare, ci s-a produs o „hibridare” . Una din marile probleme este mimarea cercetării şi o creştere artificială a numărului de lucrări publicate dar şi o frustrare mărită din partea profesorilor care au mai mult calitatea de a preda decât de a cerceta.