Relaționare

Astăzi mi-am dat seama că oamenii din jurul meu percep interacțiunea ca pe o modalitate prin care pot afla un punct slab, pot manipula sau pot să afle ceva nou pentru a comenta lucrurile cu ceilalți. Oare asta înseamnă interactiunea umană? Este atât de greu să facem ceva bun? Să nu mai vedem în ceilalți mijloace de a ne atinge scopul și atât? Am cunoscut tot felul de persoane. De la cele mai naive (ca să nu spun INCREDIBIL), până la persoane care își controlează fiecare gest, expresie a feței și cuvânt pentru a-și interpreta cât mai bine rolul. Rol pe care și-l asumă din nu știu ce motive. De câteva zile, încerc să îmi dau seama ce motive au oamenii care fac aceste lucruri. Și cu ce îi ajută? Oare sunt fericiți? Oare de asta au ei nevoie ca să se simtă impliniți? Scopul lor este mai important decât orice altceva? Nu as putea să spun ce contează cu adevărat pentru că fiecare ne raportăm la propriul sistem de valori și la percepția personală despre lume, însă pot spune cu siguranță că, dacă ne asumăm un rol de genul celui menționat anterior, riscăm să ne pierdem identitatea și personalitatea. În plus, unele caracteristici, mă refer aici la cele de temperament, nu pot fi schimbate niciodată. Mai devreme sau mai târziu, acestea vor ieși la iveală și ne vom da seama că, poate ceea ce am obținut nu este chiar ceea ce ne-am dorit.
Interactiunea cu alte persoane este importantă, nu degeaba se spune că omul este o ființă socială. Mai mult de atât, este de dorit pentru că astfel, putem să ne descoperim unele calități, dorințe, aspirații sau plăceri și să ne îmbunătățim. Învățăm în fiecare zi. Trebuie doar să știm și cum să o folosim. dacă până acum se punea problema unei slabe comunicări între oameni, acum oamenii comunică, poate prea mult uneori și comunică lucruri care nu sunt relevante. Cele mai multe persoane din ziua de azi vorbesc mult, nu mai sunt timide și socializează mult, dar asta nu înseamnă că ei comunică eficient. De multe ori, mă întreb dacă nu mă încadrez în această categorie. Cât e de simplu să vorbești în ziua de azi..E la fel de simplu să asculți? Adică...să asculți în adevăratul sens al cuvântului, nu doar să faci liniște în timp ce interlocutorul vorbește sau să îl asculți suficient cât să îi dai contra-argumente, dar să nu empatizezi. Daaa...cred că acesta este cuvântul care lipsește..empatie..empatia..nu o are oricine. Și chiar dacă spui că întelegi o persoană, asigură-te că o faci. Înțelegerea unor puncte diferite de vedere ajută foarte mult în comunicare și în găsirea unor puncte comune. Până la urmă, ce ne-am face fără comunicare și fără relații interumane?
Am ascultat, ascult și voi asculta...nu spun că voi face lucrul acesta cu toată lumea din jurul meu. Până la urmă, trebuie să fim selectivi. Mai degrabă, să nu uităm ce este important pentru noi, să dăm o șansă tuturor și să ne facem ascultați, dacă asta ne dorim. Comunicăm, interacționăm și analizăm...Ne formăm unii pe alții și astfel, ne alegem și drumul în viașă. Cine știe ce discuție aparent nesemnificativă ne poate schimba viața............

Necesitatea reformării sistemului de învăţământ superior din România

În învăţământul universitar românesc au apărut şi sau dezvoltat, după 1989, o serie de factori care au dus la scăderea calităţii învăţământului superior, scăderea credibilităţii actului educaţional în rândurile populaţiei şcolare şi scăderea competitivităţii învăţământului universitar. Mă refer aici la:
• masificarea învăţământului universitar;
• proliferarea numerică a instituţiilor de învăţământ superior de stat şi private, precum şi a numărului despecializări;
• apariţia şi menţinerea unor specializări necerute pe piaţa muncii;
• subfinanţarea cronică a învăţământului;
• dispersarea resurselor umane, materiale şi financiare într-un număr exagerat de mare de instituţii, facultăţi programe de studii şi specializări, într-o reţea supradimensionată şi dezechilibrată teritorial;
• erodarea continuă a statutului cadrului didactic;
• liberalizarea învăţământului fără asigurarea unui marketing adecvat;
• neadecvarea învăţământului în raport cu o societate bazată pe economie de piaţă;
• pluralism politic;
• probleme de compatibilizare cu reperele europene.
România a trecut printr-o serie de schimbări la nivel societal de mare profunzime. Astfel, este evident că existau cereri, neconturate însă deoarece raportarea se făcea la trecut. Reperele erau nesigure: idei abia formulate se doreau puse în practică la presiunea realităţii dar nu se ţinea cont de context sau de fezabilitatea lor. Nu s-a pornit de la o nemulţumire precis circumscrisă, punctuală, ci de la „nevoia socială reală de modernizare şi de la dorinţa generală existentă ăn mediul (individual şi instituţional) universitar şi al cercetării ştiinţifice de a porni reformarea învăţământului superior” . Ca domeniu strategic al societăţii prin modelarea viitorului ţării, învăţământul superior nu putea rămâne în afara schimbărilor ce a curpins toate nivelele acesteia. Însăşi premisele educaţiei trebuiau schimbate. De asemenea, oriunde în lume, prin însăşi natura sa, învăţământul superior este într-o permanentă reformă. De asemenea, Mireille Rădoi afirmă că reforma educaţională „urma să prezinte o dublă articulare: internă – cu reforma celorlalte sectoare ale societăţii şi externă – cu sistemele educaţionale din celelalte ţări” . Dacă S. Ionescu susţinea că în învăţământul românesc „nu a existat un transfer propriu-zis ci o articulare a sistemului românesc de învăţământ superior cu cele din ţări avansate”, dimpotrivă, Lazăr Vlăsceanu este convins că a avut loc un transfer de politici şi o ănvăţare orientată de acestea. Totuşi, transferul n-a fost complet iar modelul nu a fost copiat ca atare, ci s-a produs o „hibridare” . Una din marile probleme este mimarea cercetării şi o creştere artificială a numărului de lucrări publicate dar şi o frustrare mărită din partea profesorilor care au mai mult calitatea de a preda decât de a cerceta.