Cât de bine te cunoşti?

Zilele trecute am avut o discuţie cu o persoană din altă parte a ţării în tren. Şi am constat cu uimire că dezvoltarea personală nu era atât de importantă pentru generaţia de dinainte aşa cum e pentru generaţia mea. Sau cel puţin aşa cred. Sunt încojurată de persoane care doresc să afle cât mai multe despre propria persoană, caracter, temperament, comunicare, NLP şi să îşi îmbunătăţească abilităţile în comunicare. Ce s-a schimbat, nu aş putea spune cu siguranţă, dar cred că acum nu se mai pune atât de mult accent pe materialitate. Sper asta. Nu sunt idealistă şi în sensul asta: banii sunt necesari, dar nu trebuie să facem din asta scopul nostru principal în viaţă. Altfel am uita ce înseamnă cu adevărat să trăim şi am uita să ne bucurăm de evenimentele mici care ne fac fericiţi zi de zi.
Ce facem pentru noi? Cât de mult contează să ştim cum trebuie să reacţionăm sau ar trebui să reacţionăm spontan în orice situaţie? Câtă încredere avem în noi? Şi mai important de atât: ce faci pentru tine în fiecare zi? E o întrebare simplă. Mulţi ar răspune: fiecare lucru pe care îl fac, îl fac pentru mine. Aş spune că nu e aşa. Munca o faci pentru bani..multe lucruri le faci pentru că aşa trebuie..dar câte lucruri îţi plac şi te fac să te simţi împlinit la final? Câte lucruri faci pentru a-ţi îmbunătăţi relaţiile cu ceilalţi? Cum vrei de fapt să fi?
Sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem zi de zi. Şi am aflat( dintr-un articol al lui Andy Szekely) că există 11 întrebări fundamentale cu ajutorul cărora ai putea să afli ce vrei să faci în viaţă. Trăiesc această dilemă acum şi am cerut ajutor aşa că ..l-am primit:
1. Ce iti place sa faci atat de mult, incat ai plati pentru asta?
2. Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face incepand de maine?
3. Daca ai castiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
4. Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, in cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
5. Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
6. Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
7. Cand erai mic ce le raspundeai celor mari la intrebarea: Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?
8. Ce ai face daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
9. Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
10. Daca ai putea acum sa te proiectezi in viitor, in ultima zi a vietii tale si sa iti iei un interviu, care sunt trei intrebari pe care ti le-ai adresa?
11. Care este scopul meu? sau Care este misiunea mea? sau Care este povestea vietii mele?
Ultima întrebare este şi cea mai importantă. Mi s-a spus să nu fiu descumpănită dacă nu voi şti din prima răspunsul. Să mă întreb asta de câte ori este nevoie şi că, atunci când voi răspunde corect voi şti asta..
Sper să vă ajute aceste întrebări. Pe mine mă ajută. Şi nu uitaţi să vă întrebaţi: cât de bine mă cunosc?

Un băiat şi o fată sunt prieteni..

În sfârşit timp liber..sau nu..Oricum vroiam să scriu de mai mult timp despre acest subiect: Prietenia dintre un băiat şi o fată.

Am avut multeeeeee discuţii pe tema asta cu prieteni şi nu numai. Mulţumesc celor care au votat la sondajul de opinie şi care mi-au împărtăşit părerea lor cu privire la acest subiect. Sigur că există prietenie între un băiat şi o fată. Doar Prietenie. Dar să nu uităm de nenumăratele cazuri în care apar sentimente care le depăşesc pe cele de amiciţie. Şi nu îm mod voluntar. Timpul pe care îl petrecem cu cel mai bun prieten este un timp în care încercăm de cele mai multe ori să ne dăm seama cine suntem cu adevărat deoarece acea persoană ne poate înţelege şi sprijini în orice situaţie, este alături de noi la bine şi la rău dar în acest timp ne puem observa cel mai bine cum reacţionăm în cadrul în care ne este oferită cea mai mare siguranţă din lume.

Astfel, momentele respective se pot transforma în adevărate poveşti de Dragoste, din păcate de multe ori, Iubirea aceasta nu se împlineşte din teama de a nu strica acea Prietenie. Ajungem să ne confesăm cele mai ascunse gânduri fără să ştim că cel de lângă noi ar vrea să fie mai mult decât un simplu ascultător şi un simplu umăr pe care să plângem. E greu să iei o asemenea decizie.. A fi sau a nu fi cu prietenul cel mai bun..implicat într-o relaţie de Iubire.. Nu pot să recomand cuiva să încerce sau nu, dar eu am preferat să nu încerc. Cred că atunci când iubeşti, eşti sigur şi ştii ce vrei. Dar mai întâi trebuie să acordăm o şansă relaţiei dacă vrem să nu regretăm ceea ce putea fi o iubire adevărată. E uşor să ne îndrăgostim de cel mai bun prieten pentru că îi cunoaştem şi calităţile şi defectele, ne simţim foarte apropiaţi de el, simţim că nimeni şi nimic nu ar putea vreodată să distrugă o relaţie atât de puternică..în plus, siguranţa şi căldura sufletească după care tânjim este clar îndeplinită..tot ce mai rămâne este atracţia sexuală..foarte importantă, de altfel. Aşa că, de la Prietenie până la Iubire, e doar un mic pas. Un pas, care se face la fel de uşor ca cei pe care ăi facem zi de zi în construirea unei prietenii. Şi mai dureros e cazul în care aceste sentimente nu sunt dezvăluite. E greu să auzi cum El iubeşte o alta şi îti spune cât de mult ar vrea să fie cu ea, cât de multe calităţi are (când tu ştii că nu e aşa), cât de multe ar face pentru ea dacă ar avea o şansă. Tu de ce să nu o ai? Pentru că nu ţi-o acorzi. Cred ca mai important aici e să fie foarte clar că sentimentele de Iubire a unuia dintre ei sunt chiar sentimente care ar putea să fie duse la bun sfârşti şi nu doar o iluzie de moment. Iluzie sau Iubire? Trebuie să cântărim cât avem de pierdut şi cât de căştigat. Până la urmă, cea mai importantă persoană din lume pentru fiecare trebuie să fie..persoana respectivă în sine..Lumea nu se sfârşeşte atunci când încercăm şi eşuăm, ci atunci când renunţăm să mai încercăm.

O zi obişnuită

Cine nu se trezeşte de dimineaţă..are şanse mai mici..cred eu..să zâmbească, să se bucure de soare, să viseze cu ochii deschişi, să se joace, să adoarmă la loc(10 min:)) ), să danseze, să fie FERICIT..
Fericirea e un lucru mărunt?..da si nu..e totul şi nimic..trebuie să o căutam, să speram şi să visăm..Poate că Iubirea nu vine atunci când ne aşteptăm, Poate nu vine niciodată, însă nu trebuie să ne pierdem speranţa şi să trăim în superficialitate..căci aceasta este cea care ne apropie/diferenţează de ceilalti.. trebuie să trăim ca şi cum ar fi ultima clipă în care mai respirăm..în fiecare zi, ne propunem ca a doua zi să spunem ce simtim, să fie mai bine, să facem mai multe..dar în final, lăsăm pe A Doua Zi..timpul trece...noi trecem..multe rămân nespuse sau nefăcute..din cauza că nu am avut chef sau nu am avut curaj..
chiar mă gandeam..de ce atâtea persoane sunt singure?..o explicaţie statistică nu am găsit, însă ştiu că oamenii se tem de eşec şi atunci aleg să nu mai încerce deloc..nu ştim dacă vom primi a doua şansă iar noi alegem să o irosim pe prima..alegem să trăim nu neaparat greşit, ci cât să începem să regretăm ce am facut sau nu am facut..
o privire, un zâmbet, o mângâiere..cred că asta visează orice om în fiecare dimineaţă..un sincer Te iubesc..o îmbrăţişare...unii trăiesc acest vis în fiecare zi..alţii nu au parte de el niciodată sau de prea multe ori, însa în zadar căci sentimentele nu le poti induce...cu inima nu te poti certa...ea oricum va simţi durere/bucurie când va vedea, va simti ca Este aproape..e frumos să iubeşti..e şi mai frumos să suferi din iubire..
trăim în dileme..trăim în speranţă..visăm în fiecare zi că va veni cineva la noi şi ne va oferi ceea ce ne dorim..
şi visăm..şi sperăm..măcar în viaţa viitoare....

De ce imposibilul?

Dacă stăm să ne gândim la preferinţele fiecăruia, sesizăm o diferenţiere extraordinară. Însă punctul comun îl regăsim în atracţia faţă de imposibil.

De ce nu ne mulţumim cu ce avem sau cu ce ni se oferă, deşi e mai bun decât ceea ce ne dorim noi? Pentru că... avem deja! Un răspuns simplu, la o întrebare simplă. Dar cine vrea ceea ce i se ofera pe tavă? Nu e mai incitant să lupţi pentru ceva şi să ai o satisfacţie grozavă atunci când dobândeşti acel ceva? Eu cred că da. Şi asta nu e în toate cazurile, bineînţeles. Dar e o majoritate, un adevăr ce trebuie spus. Ne dorim ceea ce nu avem pentru că aşa e construită fiinţa umană în esenţa ei! Aşa cum o simplă pământeană îşi dorea Luceafărul alături tocmai pentru că era conştientă de incompatibilitatea lumilor celor doi, aşa cum se completează Yin şi Yang prin antiteze, aşa cum e sarea în bucate. Comparaţii sunt multe, însa acestea sunt cele mai sugestive. Cireaşa de pe tort cum ar zice alţii, e "premiul cel mare" pentru lupta noastră în obţinerea acelui "ceva" iar când îl avem în adevăratul sens al cuvântului, ne dăm seama că nevoia de a-l avea nu era atât de mare şi că era doar un capriciu. Trebuie să recunosc că în afară de absenţa definitivă a cuiva, totul se poate înlocui, inclusiv dragostea. Şi de ce zic asta? Pentru că, o iubire adevarată învinge bariele acestei lumi iar una care îţi provoacă numai durere nu e decât iubire aparentă...

Şi în fond... de ce să nu recunoaştem că tocmai diferenţele ne atrag, aşa cum magneţii de poli opusi se atrag, iar cei cu poli identici se resping? Ce am putea avea de la o persoană identică cu noi decât pe noi înşine? Şi atunci unde ar fi fericirea, noutatea, dorinţa de a desoperi ceva nou împreună, lucrurile deprinse unul de la celălalt? Ar fi o monotonie totală! Şi ce s-ar întampla dacă am avea tot ce ne-am dori? V-aţi pus întrebarea asta? Cum ar fi? Nici atunci nu am fi multumiţi pentru că niciodată nu e de ajuns şi atunci nu am mai avea ambiţia de a lupta pentru "ceva". Poate că, în acest caz, unii ar fi fericiţi, dar numai pentru o clipă! Pentru că , ceea ce obţii prin forţe proprii şi prin strădanie, are o valoare mai mare şi îţi aduce fericire în suflet. Ori, dacă putem avea tot ce vrem şi când vrem, bucuria de a avea ceva ar dispărea. Tentaţia e mare însă trebuie să ne cunoaştem limitele pentru a nu cădea în extreme. Şi ca să răspund la întrebarea unei prietene, de ce ne implicam în relaţii în care suntem conştiente că nu au nici un viitor? Pentru că alegem să fim fericite o clipă în schimbul a sute de clipe de nefericire doar pentru că e alegerea noastră şi credem că asta ne dorim. Doar din orgoliu şi dorinţa de a accepta acea provocare a vieţii pe care o asteaptă fiecare. Indiferent cum o dăm, nu am putea fi total fericiţi.

Fericirea perfectă nu există! Căutati în adâncul sufletului ce vă doriţi, nu vă lasaţi înşelaţi de aparenţe!

Romanian Music Awards 2008 în Iaşi

Lume lume..iată că am ajuns şi mult aşteptatul eveniment muzical din acest an (ca în fiecare an de asemenea): Romanian Music Awards!
Aşa cum e industria muzicală din România, ea trebuie premiată căci a avut parte de succese şi nu numai. Astfel, RMA vor fi organizate în Iaşi cu ocazia împlinirii a 600 de ani de atestare istorică a oraşului.
Pe 5 octombrie 2008, începând cu ora 20:00, în faţa Palatului Culturii, iubitorii de muzică îşi vor premia favoriţii la 14 categorii. Sigur, votarea se face online pe site-ul http://www.1music.ro/

Bineînţeles că voi fi şi eu acolo şi vă voi împărtăşi apoi impresii în legătură cu organizarea, dar şi cu performanţele cântăreţilor noştri.
Ne vedem la decernarea premiilor şi nu uitaţi să vă îmbrăcaţi bine!

A iubi sau a fi iubit?

Fără a conştientiza ceea ce simţim cu adevărat, ne lăsăm purtate de valurile timpului, acţionând spontan şi fără a avea răgazul în care facem deosebirea dintre bine şi rău.

Nu ne punem problema esenţială: ce e mai bine, să iubim sau să fim iubite? Mai degrabă preferăm să credem că avem capacitatea suficientă de a le îmbina pentru a simţi cu adevărat sentimentul atât de controversat, Dragostea.

O persoană dă mai mult, iar alta mai puţin

Reciprocitatea pe care o dorim mereu şi la care visăm necontenit, este de fapt o falsă reciprocitate. Căci relaţia are, vrem sau nu, mereu, o persoană care dă mai mult şi una care dă mai puţin. O persoană care cedează mai des şi e dispusă spre compromis şi una care doreşte a avea mereu dreptate şi care încearcă să impună un anumit ritm relaţiei , nu din orgoliu, ci mai degrabă pentru ca ea crede ca aşa e cel mai bine.

Însă, de multe ori, din dorinţa de "a fi bine" într-o relaţie, uităm să contrazicem, uităm care ne sunt dorinţele şi devenim persoane de nerecunoscut.

Ori, iubirea nu constă în a transforma pe cineva în "persoana iubită" ci în a găsi pe cineva care să corespundă cerinţelor noastre. Alegem să iubim mai mult decât să fim iubite şi asta deoarece ştim cum e să NU fim iubite şi cunoaştem acea dorinţă de a fi iubite.

Iubim, poate mai mult decât trebuie

De ce noi suntem mai conştiente şi ne gândim mai mult la ceilali decât la noi? De ce ne doare mai mult şi alegem să suferim?

Chiar dacă soluţia aparentă este să fim iubite, nu cred că am putea să trăim cu gândul că cel de lângă noi nu e apreciat aşa cum merită, deşi noi nu suntem apreciate corespunzător de cel de lângă noi. Mai ales, doare când vedem că pe cel de langa noi îl doare.

Iubim, poate mai mult decât trebuie. Iubim, ca să trăim cu adevărat. Iubim ca să ştim cine suntem. Iubim, cu speranţa adevăratei fericiri. Iubim şi nu regretăm iubirea.

Dragostea nu e geloasă, Dragostea nu e invidioasă, Dragostea nu provoacă durere, Dragostea e pura.

Imi place să sufar?

Imi place să îmi fac rau, îmi place să sufăr... poate că sună sadic, dar nu e deloc asa. E realitatea, sufăr şi nu mă pot opri din suferinţă. De ce? O întrebare simplă, dar plină de conţinut. Sufăr pentru că iubesc, deşi iubirea ar trebui să însemne fericire şi linişte sufletească, mie îmi provoacă opusul acestor dulci stări. Poate vă întrebaţi dacă în cazul acesta poate fi vorba de iubire? Păi e şi nu am nici o îndoială, numai o iubire mare sau o încăpăţânare uriaşă ar putea să facă aşa ceva din sufletul unui om, doar iubirea, doar ea şi nimic altceva. Povestea mea e una frumoasă în aparenţă, dar esenţa face ca toată această frumuseţe să se diminueze, să scadă în intensitate, să stingă încet, încet pasiunea ce altă dată mă facea să uit că mai există şi altceva pe lumea aceasta infinit de mică în afară de dragoste şi frumuseţe. Acum îmi provoacă doar tristeţe şi depresie. Doar gândul la ea mă face a nu mai putea să zâmbesc, să glumesc, să am prieteni adevăraţi, să fiu eu...

DA, nu mai sunt eu, sunt ceea ce vrea El să fiu, o marionetă cu chip uman, dar care totuşi nu e suficient de bună. De ce oare nu pot renunţa la ceva care îmi face atât rău? Pentru că am devenit dependentă de El, de atingerea lui, de şoapta lui, de sărutul lui, de cuvintele magice "te iubesc", deşi de multe ori, acestea erau spuse din obişnuiţă. Eram mai mult decât fericită să le aud, chiar dacă pentru el erau doar nişte simple cuvinte, o monotonie usturătoare, ceva ce trebuie spus, numai pentru a mă menţine lângă el. Ştia deja de dependenţa mea şi a profitat în schimb de ea, ca şi cum îi aparţineam... De ce? Pentru că l-am iubit prea mult şi am încercat în fiecare clipă şi fiecare moment să îi arăt că îl iubesc şi că dragostea poate schimba Universul, deşi nu era aşa decat în viziunea mea infantilă. Mintea mea de fată matură spera înca la acel viitor din poveste: "a fost odată... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Fericirea mea ruptă din soare s-a transformat dupa 1 an şi jumătate într-o ceartă continuă din care nimeni nu avea de câştigat şi care îmi facea mai mult rău decât bine. Ajunsesem să nu pot mânca, dormi sau concentra la nimic atât timp cât el era supărat pe mine. Şi totusi de ce nu pot renunţa? Pentru că îl iubesc încă şi orice ar fi, orice ar face, nu poate să mă facă să îl urăsc, ci doar să sufăr... şi totusi eu nu renunt la iubire!.. După atâta suferinţă, aş îndura de două ori mai mult cu condiţia să fie lângă mine. Mereu mi-au plăcut provocările, iar el constituie marea provocare a vieţii mele. Fără îndoială. El e cel care mi-l doresc în ciuda comportamentului său pentru că ştiu că el, nu e chiar aşa de fapt. Sau poate asta îmi doresc eu să fie, dar aş vrea să mă conving! Să renunţ? E în zadar, inima tot a lui ar ramane... Şi de ce nu renunţ? Să fie oare din cauza faptului că o clipă de fericire cu el mă face să rezist altor un million de clipe nefericite. Dar să fie oare şi din cauza diferenţelor dintre noi, deşi el zice că acestea ne arată clar că nu ne potrivim?!.. eu din contră, le consider esenţiale şi vitale pentru iubirea mea unică. Iar ca un ultim motiv, pentru că prăpastia în care mă afund tot mai mult e mai dulce în suferinţa provocată de "iubirea" acordată cu "ţârâita". Dragostea mea e unică şi mai nemuritoare ca oricând, chiar dacă nu vom fi până la final împreună, sunt sigura că el va fi pe veci al meu iar eu pe veci "a lui" şi doar a lui!

Am scris aceste rânduri în 2007 ca să nu uit niciodată ce este iubirea şi ce dulci stări îmi provoacă. Şi nu..NU am renunţat la iubire, ci am renunţat să cred în el. Viaţa îmi oferă multe!