Se ştie că tinerii şi chiar copiii sunt atraşi de cultura digitală şi de suporturile tehnice care o promovează. Din punct de vedere expresiv, aceasta se prezintă sub formă de jocuri, videoclipuri, producţii video sau conectivităţi de tot felul, precum: forumuri de discuţii, chaturi, discuţii audio-video în timp real etc. Pot fi identificate şi suporturi aparent tradiţionale, însă care îşi acaparează noile tehnologii digitale (păpuşi care vorbesc, roboţei cu tot felul de performanţe). Este evident că repertoriul se lărgeşte odată cu avansul tehnologic. Copilul se trezeşte într-un astfel de mediu pe care va dori să îl cunoască şi să îl stăpânească. Computerele devin obiecte ale unui peisaj comun, întâlnit la tot pasul.
Ne putem întreba: care mai este înţelesul copilăriei acum, comparativ cu deceniile trecute? Este posibil ca experienţele fundamentale ale omului să fie filtrate prin intermediul acestor instrumente astfel încât trăirile cele mai importante să capete o altă dimensiune (prima iubire, ataşamentul faţă de o persoană, bucuria aflării unei veşti, respectiv tristeţea etc.). Se naşte astfel un nou spaţiu de comuniune şi împărtăşire a experienţelor – cel de ordin virtual. De altfel, socializarea tinde să dobândească o dimensiune nouă – una extensivă – integrând, şi experienţe atipice – de ordin virtual - , în care nu mai există contacte sau trăiri directe. Adultul de mâine îşi va aminti cu emoţie de prima „declaraţie de dragoste” exprimată către cineva necunoscut (eventual, într-o altă limbă), către cineva neîntâlnit sau necontactabil concret, poate, niciodată.
Noile sisteme de conectare şi de comunicare pot accelera capacităţile comunicaţionale, imaginative sau inventive, dar le şi pot încetini sau stopa, dacă nu sunt utilizate în chip judicios şi, mai ales, dacă sunt utilizate în mod univoc. Oricât de performantă ar fi noua tehnologie, aceasta se cere a fi completată cu strategii tradiţionale, clasice, de performare a abilităţilor umane. Este bine să comunicăm cu sau prin calculator, dar şi cu cei din preajma noastră.
Contactul viu, direct, colocvial şi personal cu cei din jurul nostru sau cu propria persoană nu poate fi înlocuit plenar niciodată cu nici o tehnică, oricât de sofisticată ar fi. Poveştile bunicilor din faţa focului din vatră nu vor putea fi niciodată înlocuite de vreo tehnologie. Setea de conectare la universul digital substituie în oarece privinţă înclinația originară a subiectului către transcendenţă.
Interactivitatea om-maşină nu este un dialog efectiv, natural, intersubiectiv. Oricât de performant ar fi programul, acesta nu va genera obiecte sau fenomene reale, ci substitute ale acestora. „A înlocui raporturile naturale cu cele artificiale conduce la atrofierea persoanei şi la o desocializare a acesteia”, spune Constantin Cucoş atunci când vorbeşte despre lumea virtuală ca refugiu şi sursă de însingurare.
Cu alte cuvinte, se impune o redefinire a copilăriei pe noi coordonate, mult mai active, mai responsabile, mai personalizate. Cei care trebuie să învţe să îşi schimbe viziunile sunt profesorii și părinţii. Aceştia trebuie să înveţe şi de la tineri, nu doar să se rezume la stillul clasic: părinţii îi învaţă pe copii.
Nu există aici, dacă această nouă lume trebuie să se impună, un risc major pentru o relaţie socială deja foarte fragilizată? Noua „societate mondială a informaţiei” se va reduce oare la un univers îngust, colectivist, unde indivizii vor fi, până la urmă, condamnaţi la izolare[1]?
