A iubi sau a fi iubit?

Fără a conştientiza ceea ce simţim cu adevărat, ne lăsăm purtate de valurile timpului, acţionând spontan şi fără a avea răgazul în care facem deosebirea dintre bine şi rău.

Nu ne punem problema esenţială: ce e mai bine, să iubim sau să fim iubite? Mai degrabă preferăm să credem că avem capacitatea suficientă de a le îmbina pentru a simţi cu adevărat sentimentul atât de controversat, Dragostea.

O persoană dă mai mult, iar alta mai puţin

Reciprocitatea pe care o dorim mereu şi la care visăm necontenit, este de fapt o falsă reciprocitate. Căci relaţia are, vrem sau nu, mereu, o persoană care dă mai mult şi una care dă mai puţin. O persoană care cedează mai des şi e dispusă spre compromis şi una care doreşte a avea mereu dreptate şi care încearcă să impună un anumit ritm relaţiei , nu din orgoliu, ci mai degrabă pentru ca ea crede ca aşa e cel mai bine.

Însă, de multe ori, din dorinţa de "a fi bine" într-o relaţie, uităm să contrazicem, uităm care ne sunt dorinţele şi devenim persoane de nerecunoscut.

Ori, iubirea nu constă în a transforma pe cineva în "persoana iubită" ci în a găsi pe cineva care să corespundă cerinţelor noastre. Alegem să iubim mai mult decât să fim iubite şi asta deoarece ştim cum e să NU fim iubite şi cunoaştem acea dorinţă de a fi iubite.

Iubim, poate mai mult decât trebuie

De ce noi suntem mai conştiente şi ne gândim mai mult la ceilali decât la noi? De ce ne doare mai mult şi alegem să suferim?

Chiar dacă soluţia aparentă este să fim iubite, nu cred că am putea să trăim cu gândul că cel de lângă noi nu e apreciat aşa cum merită, deşi noi nu suntem apreciate corespunzător de cel de lângă noi. Mai ales, doare când vedem că pe cel de langa noi îl doare.

Iubim, poate mai mult decât trebuie. Iubim, ca să trăim cu adevărat. Iubim ca să ştim cine suntem. Iubim, cu speranţa adevăratei fericiri. Iubim şi nu regretăm iubirea.

Dragostea nu e geloasă, Dragostea nu e invidioasă, Dragostea nu provoacă durere, Dragostea e pura.

Imi place să sufar?

Imi place să îmi fac rau, îmi place să sufăr... poate că sună sadic, dar nu e deloc asa. E realitatea, sufăr şi nu mă pot opri din suferinţă. De ce? O întrebare simplă, dar plină de conţinut. Sufăr pentru că iubesc, deşi iubirea ar trebui să însemne fericire şi linişte sufletească, mie îmi provoacă opusul acestor dulci stări. Poate vă întrebaţi dacă în cazul acesta poate fi vorba de iubire? Păi e şi nu am nici o îndoială, numai o iubire mare sau o încăpăţânare uriaşă ar putea să facă aşa ceva din sufletul unui om, doar iubirea, doar ea şi nimic altceva. Povestea mea e una frumoasă în aparenţă, dar esenţa face ca toată această frumuseţe să se diminueze, să scadă în intensitate, să stingă încet, încet pasiunea ce altă dată mă facea să uit că mai există şi altceva pe lumea aceasta infinit de mică în afară de dragoste şi frumuseţe. Acum îmi provoacă doar tristeţe şi depresie. Doar gândul la ea mă face a nu mai putea să zâmbesc, să glumesc, să am prieteni adevăraţi, să fiu eu...

DA, nu mai sunt eu, sunt ceea ce vrea El să fiu, o marionetă cu chip uman, dar care totuşi nu e suficient de bună. De ce oare nu pot renunţa la ceva care îmi face atât rău? Pentru că am devenit dependentă de El, de atingerea lui, de şoapta lui, de sărutul lui, de cuvintele magice "te iubesc", deşi de multe ori, acestea erau spuse din obişnuiţă. Eram mai mult decât fericită să le aud, chiar dacă pentru el erau doar nişte simple cuvinte, o monotonie usturătoare, ceva ce trebuie spus, numai pentru a mă menţine lângă el. Ştia deja de dependenţa mea şi a profitat în schimb de ea, ca şi cum îi aparţineam... De ce? Pentru că l-am iubit prea mult şi am încercat în fiecare clipă şi fiecare moment să îi arăt că îl iubesc şi că dragostea poate schimba Universul, deşi nu era aşa decat în viziunea mea infantilă. Mintea mea de fată matură spera înca la acel viitor din poveste: "a fost odată... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Fericirea mea ruptă din soare s-a transformat dupa 1 an şi jumătate într-o ceartă continuă din care nimeni nu avea de câştigat şi care îmi facea mai mult rău decât bine. Ajunsesem să nu pot mânca, dormi sau concentra la nimic atât timp cât el era supărat pe mine. Şi totusi de ce nu pot renunţa? Pentru că îl iubesc încă şi orice ar fi, orice ar face, nu poate să mă facă să îl urăsc, ci doar să sufăr... şi totusi eu nu renunt la iubire!.. După atâta suferinţă, aş îndura de două ori mai mult cu condiţia să fie lângă mine. Mereu mi-au plăcut provocările, iar el constituie marea provocare a vieţii mele. Fără îndoială. El e cel care mi-l doresc în ciuda comportamentului său pentru că ştiu că el, nu e chiar aşa de fapt. Sau poate asta îmi doresc eu să fie, dar aş vrea să mă conving! Să renunţ? E în zadar, inima tot a lui ar ramane... Şi de ce nu renunţ? Să fie oare din cauza faptului că o clipă de fericire cu el mă face să rezist altor un million de clipe nefericite. Dar să fie oare şi din cauza diferenţelor dintre noi, deşi el zice că acestea ne arată clar că nu ne potrivim?!.. eu din contră, le consider esenţiale şi vitale pentru iubirea mea unică. Iar ca un ultim motiv, pentru că prăpastia în care mă afund tot mai mult e mai dulce în suferinţa provocată de "iubirea" acordată cu "ţârâita". Dragostea mea e unică şi mai nemuritoare ca oricând, chiar dacă nu vom fi până la final împreună, sunt sigura că el va fi pe veci al meu iar eu pe veci "a lui" şi doar a lui!

Am scris aceste rânduri în 2007 ca să nu uit niciodată ce este iubirea şi ce dulci stări îmi provoacă. Şi nu..NU am renunţat la iubire, ci am renunţat să cred în el. Viaţa îmi oferă multe!