O zi obişnuită

Cine nu se trezeşte de dimineaţă..are şanse mai mici..cred eu..să zâmbească, să se bucure de soare, să viseze cu ochii deschişi, să se joace, să adoarmă la loc(10 min:)) ), să danseze, să fie FERICIT..
Fericirea e un lucru mărunt?..da si nu..e totul şi nimic..trebuie să o căutam, să speram şi să visăm..Poate că Iubirea nu vine atunci când ne aşteptăm, Poate nu vine niciodată, însă nu trebuie să ne pierdem speranţa şi să trăim în superficialitate..căci aceasta este cea care ne apropie/diferenţează de ceilalti.. trebuie să trăim ca şi cum ar fi ultima clipă în care mai respirăm..în fiecare zi, ne propunem ca a doua zi să spunem ce simtim, să fie mai bine, să facem mai multe..dar în final, lăsăm pe A Doua Zi..timpul trece...noi trecem..multe rămân nespuse sau nefăcute..din cauza că nu am avut chef sau nu am avut curaj..
chiar mă gandeam..de ce atâtea persoane sunt singure?..o explicaţie statistică nu am găsit, însă ştiu că oamenii se tem de eşec şi atunci aleg să nu mai încerce deloc..nu ştim dacă vom primi a doua şansă iar noi alegem să o irosim pe prima..alegem să trăim nu neaparat greşit, ci cât să începem să regretăm ce am facut sau nu am facut..
o privire, un zâmbet, o mângâiere..cred că asta visează orice om în fiecare dimineaţă..un sincer Te iubesc..o îmbrăţişare...unii trăiesc acest vis în fiecare zi..alţii nu au parte de el niciodată sau de prea multe ori, însa în zadar căci sentimentele nu le poti induce...cu inima nu te poti certa...ea oricum va simţi durere/bucurie când va vedea, va simti ca Este aproape..e frumos să iubeşti..e şi mai frumos să suferi din iubire..
trăim în dileme..trăim în speranţă..visăm în fiecare zi că va veni cineva la noi şi ne va oferi ceea ce ne dorim..
şi visăm..şi sperăm..măcar în viaţa viitoare....

De ce imposibilul?

Dacă stăm să ne gândim la preferinţele fiecăruia, sesizăm o diferenţiere extraordinară. Însă punctul comun îl regăsim în atracţia faţă de imposibil.

De ce nu ne mulţumim cu ce avem sau cu ce ni se oferă, deşi e mai bun decât ceea ce ne dorim noi? Pentru că... avem deja! Un răspuns simplu, la o întrebare simplă. Dar cine vrea ceea ce i se ofera pe tavă? Nu e mai incitant să lupţi pentru ceva şi să ai o satisfacţie grozavă atunci când dobândeşti acel ceva? Eu cred că da. Şi asta nu e în toate cazurile, bineînţeles. Dar e o majoritate, un adevăr ce trebuie spus. Ne dorim ceea ce nu avem pentru că aşa e construită fiinţa umană în esenţa ei! Aşa cum o simplă pământeană îşi dorea Luceafărul alături tocmai pentru că era conştientă de incompatibilitatea lumilor celor doi, aşa cum se completează Yin şi Yang prin antiteze, aşa cum e sarea în bucate. Comparaţii sunt multe, însa acestea sunt cele mai sugestive. Cireaşa de pe tort cum ar zice alţii, e "premiul cel mare" pentru lupta noastră în obţinerea acelui "ceva" iar când îl avem în adevăratul sens al cuvântului, ne dăm seama că nevoia de a-l avea nu era atât de mare şi că era doar un capriciu. Trebuie să recunosc că în afară de absenţa definitivă a cuiva, totul se poate înlocui, inclusiv dragostea. Şi de ce zic asta? Pentru că, o iubire adevarată învinge bariele acestei lumi iar una care îţi provoacă numai durere nu e decât iubire aparentă...

Şi în fond... de ce să nu recunoaştem că tocmai diferenţele ne atrag, aşa cum magneţii de poli opusi se atrag, iar cei cu poli identici se resping? Ce am putea avea de la o persoană identică cu noi decât pe noi înşine? Şi atunci unde ar fi fericirea, noutatea, dorinţa de a desoperi ceva nou împreună, lucrurile deprinse unul de la celălalt? Ar fi o monotonie totală! Şi ce s-ar întampla dacă am avea tot ce ne-am dori? V-aţi pus întrebarea asta? Cum ar fi? Nici atunci nu am fi multumiţi pentru că niciodată nu e de ajuns şi atunci nu am mai avea ambiţia de a lupta pentru "ceva". Poate că, în acest caz, unii ar fi fericiţi, dar numai pentru o clipă! Pentru că , ceea ce obţii prin forţe proprii şi prin strădanie, are o valoare mai mare şi îţi aduce fericire în suflet. Ori, dacă putem avea tot ce vrem şi când vrem, bucuria de a avea ceva ar dispărea. Tentaţia e mare însă trebuie să ne cunoaştem limitele pentru a nu cădea în extreme. Şi ca să răspund la întrebarea unei prietene, de ce ne implicam în relaţii în care suntem conştiente că nu au nici un viitor? Pentru că alegem să fim fericite o clipă în schimbul a sute de clipe de nefericire doar pentru că e alegerea noastră şi credem că asta ne dorim. Doar din orgoliu şi dorinţa de a accepta acea provocare a vieţii pe care o asteaptă fiecare. Indiferent cum o dăm, nu am putea fi total fericiţi.

Fericirea perfectă nu există! Căutati în adâncul sufletului ce vă doriţi, nu vă lasaţi înşelaţi de aparenţe!

Romanian Music Awards 2008 în Iaşi

Lume lume..iată că am ajuns şi mult aşteptatul eveniment muzical din acest an (ca în fiecare an de asemenea): Romanian Music Awards!
Aşa cum e industria muzicală din România, ea trebuie premiată căci a avut parte de succese şi nu numai. Astfel, RMA vor fi organizate în Iaşi cu ocazia împlinirii a 600 de ani de atestare istorică a oraşului.
Pe 5 octombrie 2008, începând cu ora 20:00, în faţa Palatului Culturii, iubitorii de muzică îşi vor premia favoriţii la 14 categorii. Sigur, votarea se face online pe site-ul http://www.1music.ro/

Bineînţeles că voi fi şi eu acolo şi vă voi împărtăşi apoi impresii în legătură cu organizarea, dar şi cu performanţele cântăreţilor noştri.
Ne vedem la decernarea premiilor şi nu uitaţi să vă îmbrăcaţi bine!

A iubi sau a fi iubit?

Fără a conştientiza ceea ce simţim cu adevărat, ne lăsăm purtate de valurile timpului, acţionând spontan şi fără a avea răgazul în care facem deosebirea dintre bine şi rău.

Nu ne punem problema esenţială: ce e mai bine, să iubim sau să fim iubite? Mai degrabă preferăm să credem că avem capacitatea suficientă de a le îmbina pentru a simţi cu adevărat sentimentul atât de controversat, Dragostea.

O persoană dă mai mult, iar alta mai puţin

Reciprocitatea pe care o dorim mereu şi la care visăm necontenit, este de fapt o falsă reciprocitate. Căci relaţia are, vrem sau nu, mereu, o persoană care dă mai mult şi una care dă mai puţin. O persoană care cedează mai des şi e dispusă spre compromis şi una care doreşte a avea mereu dreptate şi care încearcă să impună un anumit ritm relaţiei , nu din orgoliu, ci mai degrabă pentru ca ea crede ca aşa e cel mai bine.

Însă, de multe ori, din dorinţa de "a fi bine" într-o relaţie, uităm să contrazicem, uităm care ne sunt dorinţele şi devenim persoane de nerecunoscut.

Ori, iubirea nu constă în a transforma pe cineva în "persoana iubită" ci în a găsi pe cineva care să corespundă cerinţelor noastre. Alegem să iubim mai mult decât să fim iubite şi asta deoarece ştim cum e să NU fim iubite şi cunoaştem acea dorinţă de a fi iubite.

Iubim, poate mai mult decât trebuie

De ce noi suntem mai conştiente şi ne gândim mai mult la ceilali decât la noi? De ce ne doare mai mult şi alegem să suferim?

Chiar dacă soluţia aparentă este să fim iubite, nu cred că am putea să trăim cu gândul că cel de lângă noi nu e apreciat aşa cum merită, deşi noi nu suntem apreciate corespunzător de cel de lângă noi. Mai ales, doare când vedem că pe cel de langa noi îl doare.

Iubim, poate mai mult decât trebuie. Iubim, ca să trăim cu adevărat. Iubim ca să ştim cine suntem. Iubim, cu speranţa adevăratei fericiri. Iubim şi nu regretăm iubirea.

Dragostea nu e geloasă, Dragostea nu e invidioasă, Dragostea nu provoacă durere, Dragostea e pura.

Imi place să sufar?

Imi place să îmi fac rau, îmi place să sufăr... poate că sună sadic, dar nu e deloc asa. E realitatea, sufăr şi nu mă pot opri din suferinţă. De ce? O întrebare simplă, dar plină de conţinut. Sufăr pentru că iubesc, deşi iubirea ar trebui să însemne fericire şi linişte sufletească, mie îmi provoacă opusul acestor dulci stări. Poate vă întrebaţi dacă în cazul acesta poate fi vorba de iubire? Păi e şi nu am nici o îndoială, numai o iubire mare sau o încăpăţânare uriaşă ar putea să facă aşa ceva din sufletul unui om, doar iubirea, doar ea şi nimic altceva. Povestea mea e una frumoasă în aparenţă, dar esenţa face ca toată această frumuseţe să se diminueze, să scadă în intensitate, să stingă încet, încet pasiunea ce altă dată mă facea să uit că mai există şi altceva pe lumea aceasta infinit de mică în afară de dragoste şi frumuseţe. Acum îmi provoacă doar tristeţe şi depresie. Doar gândul la ea mă face a nu mai putea să zâmbesc, să glumesc, să am prieteni adevăraţi, să fiu eu...

DA, nu mai sunt eu, sunt ceea ce vrea El să fiu, o marionetă cu chip uman, dar care totuşi nu e suficient de bună. De ce oare nu pot renunţa la ceva care îmi face atât rău? Pentru că am devenit dependentă de El, de atingerea lui, de şoapta lui, de sărutul lui, de cuvintele magice "te iubesc", deşi de multe ori, acestea erau spuse din obişnuiţă. Eram mai mult decât fericită să le aud, chiar dacă pentru el erau doar nişte simple cuvinte, o monotonie usturătoare, ceva ce trebuie spus, numai pentru a mă menţine lângă el. Ştia deja de dependenţa mea şi a profitat în schimb de ea, ca şi cum îi aparţineam... De ce? Pentru că l-am iubit prea mult şi am încercat în fiecare clipă şi fiecare moment să îi arăt că îl iubesc şi că dragostea poate schimba Universul, deşi nu era aşa decat în viziunea mea infantilă. Mintea mea de fată matură spera înca la acel viitor din poveste: "a fost odată... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Fericirea mea ruptă din soare s-a transformat dupa 1 an şi jumătate într-o ceartă continuă din care nimeni nu avea de câştigat şi care îmi facea mai mult rău decât bine. Ajunsesem să nu pot mânca, dormi sau concentra la nimic atât timp cât el era supărat pe mine. Şi totusi de ce nu pot renunţa? Pentru că îl iubesc încă şi orice ar fi, orice ar face, nu poate să mă facă să îl urăsc, ci doar să sufăr... şi totusi eu nu renunt la iubire!.. După atâta suferinţă, aş îndura de două ori mai mult cu condiţia să fie lângă mine. Mereu mi-au plăcut provocările, iar el constituie marea provocare a vieţii mele. Fără îndoială. El e cel care mi-l doresc în ciuda comportamentului său pentru că ştiu că el, nu e chiar aşa de fapt. Sau poate asta îmi doresc eu să fie, dar aş vrea să mă conving! Să renunţ? E în zadar, inima tot a lui ar ramane... Şi de ce nu renunţ? Să fie oare din cauza faptului că o clipă de fericire cu el mă face să rezist altor un million de clipe nefericite. Dar să fie oare şi din cauza diferenţelor dintre noi, deşi el zice că acestea ne arată clar că nu ne potrivim?!.. eu din contră, le consider esenţiale şi vitale pentru iubirea mea unică. Iar ca un ultim motiv, pentru că prăpastia în care mă afund tot mai mult e mai dulce în suferinţa provocată de "iubirea" acordată cu "ţârâita". Dragostea mea e unică şi mai nemuritoare ca oricând, chiar dacă nu vom fi până la final împreună, sunt sigura că el va fi pe veci al meu iar eu pe veci "a lui" şi doar a lui!

Am scris aceste rânduri în 2007 ca să nu uit niciodată ce este iubirea şi ce dulci stări îmi provoacă. Şi nu..NU am renunţat la iubire, ci am renunţat să cred în el. Viaţa îmi oferă multe!